FRANTA

[Florian Ciobanu]

1. LIANA DINCA
2. MIRELA MARCUT
4. CERCEL MIHAI OVIDIU - [e-mail] , [e-mail] , [e-mail] , [e-mail]
5.CAMELIA RAAD - [e-mail]
6. DAN GINO VASILE cu e-mail: [e-mail] & [e-mail]

_____________________________________________

LIANA DINCA
Ia sa vedem noi cum e vremea pe la Paris?
O ploua..., o fi soare...?
Liana bine ai venit in Forum!
te salutez si pe tine si pe Erwan,
Florin Ciobanu

[Florian Ciobanu]

Scuze MIRELA MARCUT!
De tine uitasem, dar..., iata ca la cateva minute am revenit in forta
Tie cum ti se pare Parisul?
Mireille, hai, te foarte salutez,
F

[Liana Dinca]

O idee excelenta..
Te pup
Liana

PS ...Voi reveni

[Florian Ciobanu]

____________________________________________
Exclu !!!

Dragostea Din Tei débarque en France !

Un nouveau single débarque en France, Dragostea Din Tei de O-Zone et reprit par Haiducii ! Déjà n°1 en Italie et en Roumanie, c'est le tube parfait pour faire la fète !!!
Tu veux être dans les premiers à le connaître ? Ecoute ces quelques extraits !!!
_____________________________________________
le titre "Dragostea Din Tei" du groupe moldave O-Zone, a été reprit (volé) en Italie par Haiducii - méfiez vous des contrefaçons !


extraits :
squale2001.keliglia.com/


et traduction :
www.lacoccinelle.net/traduction-chanson-2310-.html
_____________________________________________
rémi (212.23.162.---)
Date: 20-04-2004 19:33

Très belle mélodie, mais un peu surpris qu'on en parle que maintenant. Ce titre "Dragostea din tei" du groupe moldave O-Zone est présent depuis l'été dernier en Roumanie.

Habitant près de l'Espagne, c'est plutôt le remix d'Haiducii-Gabry Ponte qui passe un peu partout ainsi que le remix de DJ Ross. C'est en Italie que tout a été remixé. La chanson de O-Zone est sorti ce lundi en Allemagne, et ça marche très fort aussi dans les pays scandinaves.

Du peu que je sais de ce groupe, O-Zone est très célèbre en Roumanie et s'écoute non stop sur tout le littoral roumain durant les beaux jours (même parfois un peu trop, l'indigestion n'est pas loin...) .

Je viens d'apprendre que ce groupe vient de sortir un nouveau tube qui s'entend sur tous les dance-floors à Bucarest, quelqu'un connaîtrait-il le titre ? Pour ceux qui ont la TV roumaine, ce groupe est-il présenté sur le petit écran ?

Qu'on aime ou qu'on aime pas, je trouve que ça fait plaisir aux oreilles d'entendre pour une fois une chanson en roumain. Il serait toutefois dommage de s'en arrêter là, car bon nombre de chansons roumaines avec ses rythmes slaves, tziganes et orientales, valent également la peine d'être citées et écoutées sans modération

[Florian Ciobanu]

DE VIZITAT:

www.onlinero.com , www.artroumaine.fr.st , www.eleves.ens.fr/aderf/

[Florian Ciobanu]

Paris, Franþa?<br>


Sfîrºit de iunie, sîmbãtã seara, în curtea interioarã a unui imobil de pe cheiul canalului St Martin, faþã în faþã cu Hôtel du Nord, une toef (adicã o petrecere) se anunþã. Într-un cadru fusion bavarezo-chinez, în care dominã o clãdire în formã de U de un singur etaj, fostã fabricã, actualã locuinþã renovatã în stil germanic montagnard de un grup de arhitecþi, la adãpostul grãdinii de bambus care asigurã intimitatea apartamentelor înºiruite pe palier ºi accesibile de pe balconul din lemn minim prelucrat, cîþiva necunoscuþi se întîlnesc pentru a degusta preparate franþuzeºti, mediteraneene ºi iraniene.

Doris îmi povesteºte despre primii ei ani de viaþã din Timiºoara, ºi despre noul apartament în care s-a mutat de curînd. Michael, european din Wimbledon (cum se prezintã el însuºi) ºi anarhist convins, deapãnã amintiri din cei 13 ani de corespondenþã pentru Financial Times în Orientul Mijlociu ºi din ceilalþi opt ani de pribegie printre ºamanii indieni din statul Washington (vezi Dead Man de Jim Jarmusch). Johanna, poate singura persoanã nãscutã la Paris, ºi Dariush, suedez nãscut în Iran, amîndoi psihanaliºti din ºcoala lui Lacan, vorbesc despre plãnuita cãlãtorie a Johannei la Teheran. Paul, un luxemburghez, schimbã impresii politice cu Elena, istoric cipriot (cãreia îi datorãm prezenþa Retzinei la aceastã micã petecere). Eu ascult poveºtile doamnei Martine despre aventurile sale cu români din Paris, în care Liviu, un "poet cu o pãlãrie ridicolã", este personajul principal în jurul cãruia graviteazã alte personaje la fel de pitoreºti.<br> . Dacã cineva ar fi surprins instantanee ale aceleiaºi seri în diverse locuri din Paris, fotografiile ar fi similare. Varietatea umanã ºi efervescenþa datã de aceasta sînt unice în capitala luminilor. Dar lumina înºealã de multe ori. Parisul este luat drept epitomul Franþei, în timp ce Franþa este invizibilã din cauza luminii orbitoare a Parisului. Acest oraº a fost recent botezat Istanbulul occidental tocmai din cauza bogãþiei culturale ºi aspectului sãu babilonesc. Ieºiþi, însã, din Paris ºi veþi gãsi un alt fel de varietate. Un conservatorism bine înfipt în pãmîntul galez, o ordine îndeaproape pãzitã de catolicismul ce a luat forma raþionalitãþii birocratice, o neîncredere "naturalã" în strãin, dar mai cu seamã în francezul parizian, caracterizeazã micile orãºele sau sate pierdute pe drumurile naþionale. Alte oraºe mari oferã un alt fel de a fi împreunã, mai puþin formal în Marsilia, mai riguros ºi închis în Lyon, de exemplu, ºi poate mai puþin dinamism intelectual. Suburbiile sînt o cu totul altã poveste, concentrînd oameni veniþi în cãutarea unei vieþi mai bune de prin multe colþuri ale lumii, care se numeau nu de mult "Franþa" ºi care s-au regãsit acum (ca ºi atunci) ocupînd marginile oraºului ºi ale societãþii.

Cam asta ar fi radiografia Franþei, aºa cum o vãd eu. Nu sînt medic, aºa cã las celor de specialitate plãcerea diagnosticãrii.

Alec H. BÃLêESCU

[Florian Ciobanu]

Unde se aflã Franþa?<br>
Iatã un titlu bun pentru a saluta sãrbãtoarea naþionalã. La ultimul congres al US Society for French History, þinut, în mod excepþional, anul acesta la Paris, la mijlocul lunii iunie, pentru a sãrbãtori un secol de existenþã, unul dintre participanþi, profesor de mare renume, specialist în istoria Franþei moderne la Harvard, întrebat de un gazetar de la Libération asupra motivelor opþiunii sale profesionale a rãspuns aºa: "Tînãr student, în urmã cu patruzeci de ani, am fost fascinat de aceastã þarã, devenitã micã, ºi care, în pofida acestei realitãþi, încã se considera centrul lumii ºi vorbea mereu în numele universalului". Sã lãsãm deoparte orgoliul naþional ºi sã observãm cã acest universitar a relevat ceea ce a devenit expresia unei aroganþe detestabile, fiindcã e golitã de orice substanþã. Dacã privesc la rece þara mea, diagnosticul mi se pare justificat, pentru cã vãd cum Franþa devine, din ce în ce mai evident, propria ei caricaturã: Franþa parodiazã ceea ce a fost odatã Franþa. Fanfaronada a înlocuit discursul de putere real, cum era cel de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea sau de pe vremea lui Napoleon. În cîmpul politicii - în pofida unor modeste succese fãrã efecte globale semnificative, cum a fost, în 1968, discursul din Cambodgia al lui de Gaulle ºi recentul refuz de a merge pe urmele neo-conservatorilor americani în Orientul Mijlociu -, Franþa (nu doar clasa politicã, ci poporul în totalitatea sa diferenþiatã) ºi încã de mult, nu mai e capabilã de sacrificiile necesare pentru a se dota cu mijloacele militare, economice ºi culturale ale unei puteri care i-ar permite sã desfãºoare un praxis adecvat discursului ei universal. Dacã înscriem aceastã pierdere de substanþã în profunzimea memoriei istorice, e cazul sã reamintim cã, dupã 1814-1815, dupã înfrîngerea de la Waterloo, Franþa a pierdut iremediabil puterea mondialã, chiar dacã au mai fost reveniri (campania lui Napoleon al III-lea în Italia). Desigur, unii istorici hiperpozitiviºti mi-ar putea spune cã 1918 a fost o mare victorie, iar eu rãspund simplu, cã, atunci, costurile umane (giganticele pierderi demografice) cît ºi cele economice (dependenþa sferei economice de protectoratul Statelor Unite) au fost atît de mari, sacrificiile atît de uriaºe, încît în spatele marii victorii era doar o mare înfrîngere ºi þara ºi-a pecetluit definitiv starea ei de naþiune de gradul doi. Cît priveºte miracolul din 1945, dupã mine, acesta se datoreazã doar talentelor excepþionale ale lui de Gaulle (virtu ºi fortuna în sensul dat de Machiavelli) ºi, în special (realitate ocultatã în Franþa), fricii americanilor de a-i vedea pe comuniºtii francezi ajungînd la putere. Sã fim lucizi, dupã înfrîngerea abisalã din 1940, Franþa a pierdut rãzboaiele în care ºi-a angajat prestigiul ºi puterea ca atare: Vietnamul în 1954, Algeria în 1962 ºi, mai insidios, în partea sa africanã neocolonialã. Iatã de ce, cînd le dã americanilor sau britanicilor lecþii de "moralã" cu privire la politica lor faþã de lumea a treia, clasa politicã francezã, de dreapta sau de stînga, uitã cã Franþa a fost o mare putere colonialã ºi cã ea îºi pãstreazã acest rol, chiar dacã acum nu mai e un rol principal. Franþa ar face mai bine sã mãture gunoiul din faþa propriei uºi, alocînd, de exemplu, pensii demne de acest nume soldaþilor din Africa de Nord sau din Africa Neagrã, înrolaþi cu forþa pentru a elibera þara de sub jugul nazist.

Acum, cînd discursul despre putere a devenit grotesc, s-a dezvoltat, în ultimii ani, cel al excepþiei culturale, un fel de imn închinat mediocritãþii. Centralismul francez, pe de o parte, ºi regionalizarea din care a apãrut nepotismul ºi clientelismul local, pe de altã parte, pe fondul absenþei totale a dezbaterii în contradictoriu, a ceea ce anglo-saxonii numesc liberalism, au favorizat dezvoltarea mediocritãþii, ºi a celei artistice ºi a celei universitare. "Scandalul" provocat în Franþa de clasamentul mondial al
. universitãþilor, realizat de Universitatea din Shanghai, expune perfect acest provincialism fanfaron: prima universitate francezã pomenitã, Paris VI, René Descartes, apare pe locul 85 (sic!), mult sub cele mai bune din Statele Unite, dar ºi dupã cele din Marea Britanie, Germania, Olanda ºi Elveþia. Elitele politice din Franþa, susþinute de unele facþiuni ale elitei intelectuale, vor sã mãnînce unt pãstrînd ºi banii cu care acesta ar trebui cumpãrat, gloria originalitãþii ºi rentele poziþiei de funcþionar. Convenþiile retoricii au acoperit originalitatea ºi adevãrata controversã, latura realmente autenticã a aventurii cercetãrii, s-a diminuat. Franþa desfãºoarã o politicã a cercetãrii aºa cum un bãcan îºi vede de prãvãlia lui (la vremea lui, Stendhal a remarcat aceastã înclinaþie francezã cãtre gîndirea de bãcan) ºi o culturã politicã de supermarket. Franþa excepþiei culturale preferã sã cheltuiascã banul public pentru organizarea unor inepte serbãri muzicale ºi a nu ºtiu cîtor festivaluri culturale unde se pot vedea spectacole de o banalitate dezolantã, dar refuzã sã facã investiþiile necesare pentru dezvoltarea tuturor domeniilor de cercetare la vîrf (ceea ce nu aduce voturi) ºi alocarea de credite pentru a transforma clãdirile universitãþilor, acum aidoma unor staþii de metrou jegoase; nu e de mirare cã bursierii din strãinãtate ºi studenþii strãini pleacã în altã parte, în Marea Britanie, în Canada, în Australia. Franþa apãrã excepþia culturalã a mediocritãþii ºi apoi se mirã cã mulþi resping atît cultura pop..arã de masã, cît ºi producþiile savante din Franþa. Între opþiunea de a te plictisi douã ore privind un film unde "se gîndeºte profund", sau unde pute a specific franþuzit, bunul simþ ne trimite la un produs de la Hollywood, uneori foarte critic sau de un tragism admirabil; decît sã citeºti un roman penibil unde autorul ne povesteºte pentru a suta oarã cã nu reuºeºte sã-ºi scrie textul sau sã se culce cu prietena lui, e preferabil sã te scufunzi într-o sagã sud-americanã sau ruseascã, într-un roman hieratic japonez, sau chiar într-un grandios polar american.

Francezii nu mai au mituri pe care sã le justifice sau sã le conteste, cultura s-a redus la platitudinile cronicilor cotidiene sau la virtuozitatea gãunoasã a deconstrucþiilor formale. Plictiseala sufocã aceste opere. Pe scurt, unde sînt adevãraþii romancieri de dupã Céline ºi Claude Simon? Sigur, mai putem gãsi pasaje frumoase, cîteva capitole admirabile la Lévi-Strauss, Foucault, Baudrillard, Ricoeur, Granel, dar ei sînt fie foarte bãtrîni, fie morþi. Mai sînt filme care ne atrag atenþia, dar toate astea nu alcãtuiesc forþa unei culturi. Italia nu e o putere politicã, dar e autentic regionalistã ºi practicã un adevãrat liberalism universitar, cultural ºi intelectual; acolo s-au produs în ultimii patruzeci de ani opere admirabile, inegalabile, s-a dezvoltat cea mai bogatã filozofie politicã, cel mai bun cinematograf continental de dupã cel de al doilea rãzboi mondial, pop..ar ºi rafinat în acelaºi timp, unde filmele lui Toto, de Sica, Fellini, Visconti, Scola compun opere emblematice; în sfîrºit, în picturã forþa mare a Arte Povera. Franþa, cu zgomotoasa ei excepþie culturalã, are cele mai multe restaurante McDonald's pe teritoriul ei; în Italia, cu atlantismul ei fãrã complexe, restaurantele McDonald's dau faliment. Cine mai poate sã înþeleagã?

Mi se pare cã Franþa e azi asemenea acelor femei, renumite pe vremuri pentru stilul frumuseþii lor, despre care spui cînd le întîlneºti din întîmplare: "Ai mai vãzut-o? Se mai vede pe ea cã a fost frumoasã, nu-i aºa?". Dar rãmãºiþele frumoase ale politicii ºi culturii se numesc patrimoniu ºi se pãstreazã în muzee. Ale noastre sînt magnifice, uneori chiar grandioase, de o foarte mare bogãþie, dar ce poate fi mai inert decît un muzeu? Sarcof*g somptuos al operelor, cultura e îmbãlsãmatã, încremenitã în moarte.

Claude KARNOOUH

[Florian Ciobanu]

L'embarras du choix

S-a nimerit să primesc invitaţia de a-mi da cu părerea asupra Franţei pe cînd abia se stingeau ecourile răzmeriţelor celor din învăţămînt, căi ferate, aeroporturi, agricultură, poliţie şi teatru, iar muncitorii de la electricitate tocmai începeau să ne ameninţe cu întunericul, pompierii cu flăcările, iar doctorii cu moartea. În fond era vorba doar de un nou episod din permanenta contestaţie care reduce statul de drept la o iluzie.

Vorbind cu francezii din jurul meu, am constatat că decadenţa produce o singulară unanimitate, neobişnuită într-o ţară pasionată de polemică. Să fie conotaţia ei dinamică (chit că legată de prăbuşire) cea care-i seduce pe francezi? Or, interlocutorii mei urmăresc prin aceasta recunoaşterea implicită a unei glorii trecute? Să nu uităm că, pe cît este de greu de localizat epoca de strălucire, pe atît avem l'embarras du choix în ce priveşte începutul sfîrşitului: la revoluţie, în secolul XX, după război, la venirea socialiştilor în '81 sau, de ce nu, în ultima decadă (cuvînt predestinat).

De două secole, pe malurile Senei, lumea vorbeşte de declin, iar pierderea tuturor războaielor şi a imperiului colonial nu au făcut decît să îl confirme. Trebuie recunoscut, însă, că francezii şi-au trăit creativ apusul, luminînd cultura universală cu arta lor decadentă.
. Îmi pare că destinul acestei ţări este să se găsească mereu în avanscenă, în clipele de slavă, dar şi în momentele lamentabile. José Bové, antimondialistul, încarnare a fricii de un glob care se învîrteşte prea repede, are o audienţă mondială. Şi dacă nu este de mirare că lumea a treia îl aplaudă pe Chirac pentru antiamericanismul lui consecvent, e surprinzător că însuşi Bush recunoaşte importanţa Franţei cînd o ridică la rangul de principal adversar, parcă dispreţuind Germania, Rusia ori China, mult mai impunătoare decît biata campioană a decadenţei.

Dacă mi s-ar spune că România decade, aş fi extrem de neliniştit, căci nu-i cred pe locuitorii ei în stare de a face faţă unei asemenea încercări. Cît despre francezi, am convingerea că vor continua să poarte pe noi culmi tradiţia declinului, contribuind astfel à la grandeur de la France.

În ceea ce mă priveşte, reducînd discuţia la scara universului meu, aş parafraza butada lui Churchill despre cel mai prost sistem de guvernare care este democraţia, spunînd că, în Franţa, politicienii sînt jalnici, aparatul funcţionăresc parazitar, învăţămîntul sclerozat şi aş putea continua enumerînd mai multe tare decît pot încăpea pe această pagină, însă, cu toate acestea, nu cunosc o altă ţară unde viaţa să fie mai frumoasă.

Tudor BRĂTESCU

[Liana]

30 iulie Concert PLACEBO

Intre 10 si 16 iulie a avut loc sarbatoarea internationala a marii si marinarilor...
www.brest2004.fr

[Cãtãlin Bugean]

4 Sptembrie Paris - Bercy - Concert Madonna - pret bilet 134 $

[pufica]

Geta Patruna
se afla in frantza de multi ani...dar nu-mi aduc aminte unde sta...ma informez si revin

[GAZETAR]

Roman cond**nat in Franta

Trei barbati, intre care un roman, vor face cate un an de inchisoare, fiind cond**nati de Tribunalul din Nisa (sud-estul Frantei), intrucat au folosit dispozitive electronice ca sa triseze in timpul jocurilor de poker, in mai multe cazinouri. Incepand din ianuarie 2004, cei trei inculpati - un francez, un libanez si un roman - au trisat in 32 de cazinouri din Franta, inainte de a fi arestati, in localitatea Beaulieu-sur-Mer, din regiunea Alpes-Maritimes. Hermann Maynard, unul dintre cei trei, si-a recunoscut vina, el fiind cond**nat la doi ani de inchisoare (unul cu suspendarea executarii). Ceilalti doi barbati, mai putin cooperanti, au primit cate trei ani de inchisoare, din care doi cu suspendarea executarii pedepsei. Hermann Maynard si romanul Nicu Santuzi se prezentau la masa de poker si se asezau, astfel incat degetele sa fie orientate spre crupier. Pe degete barbatii montasera minicamere de luat vederi, pentru a observa mai bine cartile de joc. In afara cazinoului, in masina, statea Alfred Assaf (cetatean libanez), care, pe un computer, urmarea imaginile transmise de camerele de luat vederi. El le dicta complicilor strategia pe care sa o urmeze in joc, prin intermediul unui microfon si al unor casti. In acest fel, cei trei barbati au reusit sa castige peste 100.000 de euro, cei mai multi in cazinoul Beaulieu-sur-Mer, unde au si fost prinsi. (G.T.)