Cafea la nisip (Colectia cafelelor baute)

[Sorin Opran]

Vama Veche in sapte definitii - ce-am avut si ce-am pierdut
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Preludiul Se apropie orele de disectie discreta, la un vin fiert cu scortisoara sau la o bere blonda-domnisoara... Vine vara, fratilor, iar Vama isi asteapta prietenii! Dati-mi voie sa fiu patetica!
Oare Vama mai exista, sau mai rezista numai ca stare de spirit care se naste, zilnic, din pietrele digului din 2 Mai, din epava care s-a inmormantat singura in nisipuri?! Oare mai rezista trecerii prin sita timpurilor tulburi, pana la falezele albastre din zare, pana la digurile albe din iarna cotidiana, pana la hotarele oricarei melancolii si dincolo de ele?! Sau sunt numai amintirile noastre la mijloc, si atat?!
Vama "incomoda" - Vama de altadata nu mai exista. A fost ingropata de vie, sub modernizarile repetate. Dincolo de straturile de fard ale zidariei multicolore, dincolo de muzicile amestecate si peisajele care se schimba, de la an la an, exista totusi nisipul, cu grauntele lui mare, exista algele verzi mirositoare, cum numai in Vama mai gasesti, scoicile ciobite care iti intra in talpi si te inteapa in spinare, cand lenevesti la soare. Aceasta este Vama cea incomoda, cea care iti cere mult, dar stie sa daruiasca insutit, in schimbul unei fotografii cu tine, pe care o va pastra cu ea pana la Sfarsit... Vei supravietui in fotografia aceasta mereu acelasi, totdeauna altfel...
Vama poetica sau "perpetua amnezie sentimentala" iti mai amintesti drumul spre Vama, pe faleza? Era una din placerile pe care nu puteam sa mi le refuz... Pe-atunci n-aveam carnet si mergeam la mare cu nasul, cocotat pe un munte de bagaje, cu cortul sub cap. Luam microbuzul din Mangalia si observam, mirandu-ma degeaba, cum se adauga o mie de lei in plus la pretul biletului, in fiecare vara. Plateam si ma urcam, nu as mai fi repetat pentru nimic in lume experienta de a merge pe jos de la gara Mangalia si pana in fata la Bibi, sub un soare nemilos... De ce tocmai in fata la Bibi?! Pai... Acolo mi s-a taiat filmul, am lesinat!
Gasca noastra isi avea "cartierul general" in 2 Mai, iar soarele si apa le "gustam" in Vama. Ma simteam mare stapan peste doua universuri deodata si nu eram peste nici unul, de fapt, ci doar sclavul inchipuirilor mele...
Iar drumul era intr-adevar o minunatie... Ne trezeam la rasaritul soarelui (iti mai aduci aminte?) si porneam la drum, ca sa prindem "pole position" pe plaja, departe de larma care venea dinspre baruri - acolo erau, vorba unui prieten, sunt "locurile la strapontina" de pe plaja, acolo ajung numai intarziatii, "boierii" care se trezesc la amiaza...
Drumul dura cam o ora, insa timpul trecea repede, pe atunci... Urcam si coboram damburile de pe faleza si numaram golfurile unul cate unul, scrutand zarea: cat mai e? cat mai e? Cand ajungeam la statia meteo, stiam ca mai e foarte putin... Iar ultimele sute de metri erau mereu cele mai lungi, Vama parca se departa, pe masura ce noi ne apropiam... Parea doar un miraj, pana se zareau, la baza falezei, primele corturi, primele trupuri aramii adormite, primele barci pescaresti, abandonate pana a doua zi. imi amintesc si cum ne jucam de-a caderea in gol, cum ne rostogoleam direct in mare, ca doua bucati de cremene arse de soare. si povestea se repeta zi dupa zi aceeasi, era mica noastra "amnezie sentimentala": uitam voit, pentru a inventa altfel fiecare zi...
Vama, o "amintire imaginara" iti mai amintesti vremea in care, cat vedeai cu ochii, pe plaja cea lata nu era nici tipenie de om, in mijlocul lui iulie, ci doar ciulinii - albi, roz, rosii, mov - si vreun caine ratacit de stapan, care te tot cerceta intrebator: ce cauti tu aici, pe plaja MEA? Cainii de azi, cu maniere, sunt urmasii acestui "caine-primordial", stapan absolut intr-un regat pustiu si pustiit de soare...
Prin '92, a aparut pe plaja o dugheana din tabla, care semana teribil cu un vagon de tren taiat in bucati. Era cam pe unde sta Alinutza, de cativa ani, si vinde coliere si bratari. Sau era un pic mai la dreapta?! Nu-mi mai amintesc bine... La dugheana aceea gaseai mereu bere calda Bucegi si seminte de floarea soarelui proaspat prajite, care sunau fain cand le spargeai intre dinti si aruncai, cu un gest regal, cojile cat colo. Daca sapi adanc in nisipul amintirilor din Vama, le vei gasi si pe acestea... Sau poate nu...
in fiecare an se construia cate ceva, aparea vreo carciuma al carei nume iti suna foarte cunoscut, desi nu-l mai auzisesi niciodata. Parca o autoritate suprema le numise pe toate la fel - sau aproape - numai firma era diferita. Au intrat toate in mitologia locului, iar un veteran - dar si ultimul venit, pentru ca vestile circula repede - iti poate explica in amanunt unde se mananca bine si ieftin, unde se asculta cea mai buna muzica, unde poti iti omori timpul in mod placut, fara a te enerva ca nu mai apare chelnerul, in definitiv esti in concediu, nu te alearga nimeni, ce locuri sa eviti, in ce locuri sa revii... Amanunte oferite pe loc, langa toneta la care se vand clatite king-size, cu nume stranii, unde tocmai era sa-ti uiti amintirea cea mai frumoasa. Chiar asa de dor sa-ti fie de amintirea aceea? Poate...
Vama "la pachet" Dar la Vama Veche se intampla si lucruri neprevazute... Se intampla sa te trezesti dimineata cu politia pe cap... Dimineata e la tine, caci demult e amiaza, dar ce mai conteaza? e vacanta. Te trezesti cu politiaiul care bate amabil in fereastra casei tale de imprumut si iti comunica, pe un ton neutru, ca ai incalcat nu stiu ce regulament, nu se stie cand si de catre cine instituit: nu se pun corturi decat intr-o anumita zona, nu ai voie sa iei pietre decat dintr-un anumit loc si nu din alta parte etc. Parca au innebunit cu totii si "politia plajei" - bodyguarzi cu pretentii de "baywatch" - odata cu ei...
Cu ochii pe jumatate inchisi, aprobi tot ce spune, la gandul ca te va lasa in pace mai repede si te vei putea intoarce la ale tale. Da' de unde! Dupa lectia de bune maniere si expunerea "regulamentului intern", urmeaza AMENDA. De data asta, nu e nici o gluma! De unde si pana unde amenda... la Vama Veche?! Locul asta nu e tara nimanui, dar nici chiar asa...

[Sorin Opran]

...continuare..
Vama "intre prieteni" Rasaritul la Vama Veche, la Stuf - iata un "amanunt" care nu ar trebui sa lipseasca din nici un dictionar al limbii inimilor indragostite de Vama. Ele stiu deja despre ce e vorba, ar fi mai degraba potrivit un dictionar de rime ale iubirii in alta limba...
Rasaritul la Vama are ceva spectaculos. Peisajul ti se deschide in fata ochilor fara oprelisti, iar daca te asezi chiar langa mal, vezi si mai bine jocul de lumini si umbre, la orizont... Din randul intai, ai prioritate!
... Era ultima seara, a doua zi urma sa plecam la Bucuresti si am vrut sa vedem rasaritul. "Publicitatea" pe care o fac cei din Vama unor astfel de evenimente este extraordinara, pentru ca vine din suflet... Nu se sfiesc sa-si povesteasca ultima experienta, la ingemanarea dintre noapte si zi, caci nu conteaza cat de tarziu este!
Stateam sub acoperisul de Stuf si numaram secundele, scrutam intunericul intrebandu-ma cat mai este pana se va ghici la orizont geana de lumina care insemna in primul rand Caldura si abia apoi spectacol si culoare. Seara se incheiase destul de devreme, numai gazda noastra - si a altor cativa rataciti, cu aceeasi misiune - punea in continuare muzica (mai stii? Rolling Stones, CCR, Pink Floyd) si ne aducea cafea din ce in ce mai tare, doar-doar nu vom adormi... Deja nu-mi mai era frig...
La un moment dat, probabil am adormit, pentru ca urmatoarea imagine pe care mi-o amintesc este cerul indigo de deasupra marii si cei cativa pescarusi extrem de matinali, care ajunsesera langa banca pe care ne odihneam, curios de prietenosi. Se crapa de ziua, in sfarsit! Lungile ore de asteptare se incheiasera. Pescarusii s-au strans din ce in ce mai multi pe plaja, venind dinspre mare si aducand cu ei croncanitul lor mofturos si inconfundabil... Se fataiau pe plaja goala ca niste functionari importanti in economia locului, ciugulind firimituri de paine amestecate cu nisip si jumatati de shuberekuri fara branza... Pareau un pic tristi ca asta este tot ce capata la micul dejun si, plini de curaj, veneau pana aproape de tine, privindu-te in ochi: n-ai nimic sa-mi dai si mie sa mananc? Dar sa fie bun, bun de tot! Nu mai vreau resturi, te rog!
Ma gandeam la cum am luat noi oamenii in stapanire locurile astea, de drept ale lor, si cum i-am determinat sa se izoleze, cel putin in spatiul 2 Mai - Vama Veche, in golful cel mic dintre cele 2 sate, unde se strang cu sutele... Acum acela este "golful pescarusilor", locul unde, daca vrei sa-i vezi de aproape, trebuie sa nici nu respiri, caci te simt imediat...
Un moment de liniste... Un nou ibric mare de cafea turceasca; urmeaza tura de curatat mese si recuperat butucii de lemn din nisip, apoi gazda noastra dispare undeva in spate... Auzisem ceva despre ritualul acesta, dar nu am crezut ca rasaritul de soare se va auzi, asculta si privi pe "Bolero"-ul lui Ravel, intr-o dimineata de 1 august: fiecarei miscari a soarelui ii raspundea o masura muzicala, si fiecarei miscari muzicale, o masura a soarelui... Echilibru perfect, nici un cuvant. Ascultam inmarmuriti si uitasem de frig, de somn, de foame... tigara, cafeaua si aparatul de fotografiat se oprisera si ele si ascultau. Langa malul marii, cineva s-a sprijinit de o barca, blocand soarele; a fluierat-o careva si s-a indepartat. Pustii care dormeau, netulburati, direct pe plaja, aveau parul plin de alge si nisip - dar ce conta?! Visau frumos, asta era important! si Boleroul continua, si soarele se ridica din ce in ce mai sus. Era cald din nou, din nou era Vama Veche, nu doar noaptea groasa si incremenita de frig. Pescarusii au plecat pe rand, vazand ca nu-i rost de mancare. Iar unii dintre noi, mai putin rabdatori, s-au ridicat de la mese inainte sa se termine "spectacolul", lasandu-le locul celor care veneau la cafeaua de dimineata, nu la ultima bere a noptii precedente. Se schimba ora, lumea, spatiul, temperatura, tot. O miscare completa de involutie a locului, inspre sine insusi, pregatindu-se pentru o noua zi.
Am plecat cu sufletul greu din Vama, privind in urma ca si cum ne-am fi luat adio. intr-un fel, asa si era. Doar ca era pentru prima oara. A doua oara, definitiva, avea sa urmeze.
Vama "intre straini"
Salvati Vama Veche de sine insasi!
Sa nu mai fie atat de primitoare,
atat de frumos indiferenta,
ca o femeie inaccesibila!
inchideti-i portile! Monopol!
Taxa pe orice miscare
si orice visare din exterior!
Vama nu mai exista, ce mai cautati
pe pamantul acesta gol de sine,
plin de amintirile altora?
Va cautati copilaria, cumva?

.... Dar viitorul le apartine celor cu masini straine si camere la motelul mare si "kitchos" din coltul strazii. Doar e democratie! O sa aveti si voi bucatica voastra de plaja, un pic mai departe, spre Mangalia, "la fiare", unde nu deranjati retina sensibilelor doamne, cliente fidele ale saloanelor de infrumusetare. O sa va invatam sa urati Vama, intr-adevar, pentru ca aici raman doar amintirile celor care stiu cum sa parieze, ca sa castige intotdeauna - cate putin, dar constant...
... si totusi, la Vama este loc suficient pentru toata lumea. Azi nu mai inteleg de ce a fost nevoie sa se salveze ceva... Salvarea CUI?! De la care disparitie?! Din nou sa fi fost vorba doar de un "entuziasm romanesc", cu urmari imediate, dupa el asterandu-se aceeasi liniste indiferenta? Urmarile le vom vedea abia anul asta, cand vom ajunge din nou in Vama. Duminica de dimineata, dupa doua nopti de concerte, avand promisiunea unei recompense pe masura numarului de saci cu gunoi stransi de pe plaja, tinerii curatau urmele "potopului"... Am vazut cum aratau acei tineri, am vazut ca arata ca noi, obisnuiti ai locului... Nu erau dintre noii veniti, lor nu le pasa, au altceva de facut. Macar atat...
La concerte au venit multi doar din curiozitate, dar au venit si cei care cred ca merita salvata Vama Veche. Meciul a fost declarat remiza. Nu se stie cine, ce si daca a salvat ceva. Sper ca la vara - si nu mai e mult pana atunci - vom mai gasi un loc lasat liber pentru "veterani", unde ne vom stivui atenti visele, unele peste altele, punandu-le la pastrare pentru un altfel de viitor, viitorul de care Vama, cu cainii si pescarusii ei primordiali, cu cazemata si epava ingropata de vie, nu a avut parte. Poate...

---de Irina Iacovescu

[Cãtãlin Bugean]

Cafeaua, intre arta, obisnuinta si inovatie
A intrat atat de puternic in cutumele noastre matinale, incat nu-i
mai acordam atentia cuvenita. Nu ne imaginam ca ar mai putea avea secrete. Si totusi...
> > >> Batranii spuneau despre cafea ca se serveste in cesti mici, musai cu caimac, iar in apa din ibric trebuie sa se adauge un varf de cutit de sare, doua boabe de piper si o lingura de lapte. Tot ei
> > >> sustineau ca e bine ca pe fundul macinatorii (rasnitei) sa se afle cateva boabe de naut.

Mi-amintesc aroma ametitoare a magazinelor de cafea, huruitul placut al
> > >> rasnitei electrice si patratica de rahat, curmala, ori zaharul
> > >> candel pe care negustorul ti-l oferea cat asteptai macinatul.


INEDIT. Retetele si procedeele tin acum de istorie, in mileniul cafelei
> > >> instant, al filtrului, espressoului si-al mixajului cappuccino.
> > >> Dar pentru curiozitatea dumneavoastra, pentru amuzament ori
> > >> pentru inspiratie ofer in continuare retete mai putin cotidiene de preparare a cafelei:
> > >>

Mieroasa: apa (250 ml) se da-n fiert cu trei seminte de susan si
> > >> o lingurita de miere. Foc mic! Apoi se toarna cafeaua proaspat si
> > >> fin macinata in ceasca si se amesteca precum la ness. Eventual,
> > >> dupa umplerea cestii, se acopera vasul cu o farfurioara, sa se aseze mixtura.
> > >>

Orientala: intr-o ulcica de lut se pun pe fund doua betisoare de
> > >> scortisoara, doua cuisoare si seminte de mac. Peste ele, se
> > >> toarna o ceasca mare de cafea tare si fierbinte. Se acopera si se
> > >> lasa totul ?la odihnit?.
> > >> Dupa sfertul de ora in care s-au amestecat aromele si s-au
> > >> decantat ingredientele se strecoara totul prin tifon. Se poate
> > >> servi cu coniac (sau
> > >> rom) fin.


Vieneza: cafea rece, cu frisca si inghetata. Ori, dimpotriva, fierbinte, turnata intr-o cescuta tapetata cu zahar frecat cu galbenus.



Irlandeza: inainte se toarna-n vas zahar, whisky si frisca. Cafeaua se toarna foarte incet, pentru a nu se amesteca ingredientele. Daca vi se pare scump whisky-ul, folositi Irish Cream ? care e decent la pret si-n plus, pe toate drumurile.
> > >>

Creola: la preparare sa se puna si un gram de nucsoara, un cuisor, putina scortisoara si 2 miligrame de vanilie. Asta-i tot!



Jawaneza: se pregatesc separat ? cafeaua, plus ciocolata fierbinte.Samesteca apoi, in cantitati egale, sub ploaie de zahar. La final, turnati si 10 ml Bacardi.


Grogul cafegiului: in cana fierbinte se pun rom, doua cuburi dezahar,
coaja de lamaie proaspat rasa, apoi cafeaua lichida. Se flambeaza.


Cocteil digestiv: espresso rece, votca Finlandia (sau gin din ienupar adevarat!), coniac Zaraza. Se introduc in shaker si se toarna in pahare tocmai scoase din congelator.

[Florian Ciobanu]

APLECAT, PUTIN, IN AFARA SINELUI
Adrian CIOROIANU

(cãpsunarul si studentul)

Ce-nseamnã, în definitiv, a trage cu urechea? - asta mã întrebam sîmbãta trecutã pe searã, asezat în rînd în spatele acelei respectabile perechi de oameni în vîrstã. Dînsii schimbau replici domoale la 50 de centimetri de mine; vorba lor trãgea de coarda auzului meu - si ce puteam face? Aventurile ãstora plecati la muncã mã calcã pe nervi - spunea domnul, iar mai apoi, în timp ce scutura dreptul - ca si cum ar fi vrut sãsi scoatã o pietricicã din sandale -, a adãugat: plus cã toate stirile de la teve încep cu cãpsunãresele care fac coadã ca sã plece în Spania si se terminã cu Mutu care nu vrea sã plece de la Chelsea.

E timpul sã vã spun un secret: am retineri fatã de masculii trecuti de 14 ani care poartã sandale peste ciorapi. Drept care opiniile ce urmeazã în privinta diasporei proletare trebuie privite prin prisma acestui alibi.

Odatã mi-am imaginat cã studentii plecati la studii dupã '90 vor sparge barierele înapoierii nationale; acum sînt obligat sã plec privirea (spre sandale cu ciorap, eventual) si sã recunosc: proximitatea reformatoare e alta. În realitatea imediatã si concretã, în aceastã tarã, în vajnica problemã a modernizãrii nationale, cãpsunarii joacã un rol sensibil mai important decît studiosii.

Studentii care vin de la burse aduc de-acolo, pentru o vreme, migrene si un soi de acrealã (spun ce-am trãit eu, nu vizez pe nimeni). Te uiti în jur, nu prea-ti place ce vezi etc. În cazul bun, migrena si acreala se absorb cu timpul.
La unii nu se prea absorb: strãinãtatea le-a devenit drog; în lumea postuniversitarã se dezvoltã o stranie categorie de nisã, cu energici vînãtori de noi si noi burse. Specializarea lor, efectivã, se apropie de excelenþã, dar meseria lor, concret, a devenit cãutarea de scholarship-uri. Sînt oameni cu doxã, dar greutatea lor umanã se retrage încet-încet în data de pe biletul de avion al urmãtoarei plecãri. În fine, unii nu se mai întorc deloc, alegînd culorile altui pasaport (adevãrul cã visiniul celui românesc nu e cine stie ce!).

Cum e cu cãpsunarii? În primul rînd, "cãpsunari" devine pe nedrept o denumire genericã: nu toþi cei plecati la munca pe euro ajung pe plantatii (dupã cum nici toti studentii care prind o bursã nu-s niste lumini!),
. ci mai curînd dau cu lopata, cu mistria sau cu dalta. Acesti expatriati ai nivelului national de trai, ca si studentii, vor si ei sã trãiascã mai bine.
Ca si ei, schimbã specializãrile în functie de ofertã. Pretentiile le sînt, firesc, mai mici. De la ei vin, prin postã, spre trei miliarde de dolari pe an si, mai ales, vine ceva mult mai important: un zvon al alternativei care acum zece ani ar fi fost de negîndit la baza pãturii sociale în care majoritatea dintre ei se miscã. Acesti oameni deprind, pe pielea lor si pe nervii lor, frumosul si beneficul obicei de a nu mai astepta pomeni de la stat. Iar atunci, de Crãciun sau de Pasti, cînd mai vin pe-acasã, în familie sau la birt spun despre cum e dincolo. Sotia si cumnatul mai tînãr îl privesc pe cãpsunar cu gura cãscatã; copiii bagã la cap cã Occidentul nu e chiar cum se vede în filme; iar pãrinþii, stafiditi dar cu mintea-ntreagã, aud si ei cã alti oameni o duc bine si fãrã sã fi trecut CAP-ul peste ei (sau poate chiar pricep cã tocmai de-aia o duc mai bine!).
Nota bene: epopeea cãpsunarilor a mers umãr la umãr cu cablarea TV a tuturor tîrgusoarelor. Nu numai cã cei plecati afarã devin mai pretentiosi, dar si ai lor, cei de-acasã, încep sã se tinã de sotii: filmeazã cu camera ascunsã inspectori care iau mitã, prind curaj în faþa primarilor, îi fluierã pe deputati.

Sã luãm un exemplu concret: zilele trecute, doi figuranti de la SPP au avut supremul ghinion de a întîlni, pe o sosea, singurul secretar de stat din România care-si plimba familia cu Trabantul.
Cu agresivitatea parvenitului ajuns în Peugeot pe pile si sub protectia parsivã a unei birocratii etatizate devenite în acest caz closcã pentru derbedei, l-au stîlcit în bãtaie. Drama acestei þãri este cã nu se stie care ar fi fost deznodãmîntul afacerii dacã victima n-ar fi fost ea însãsi un soi de demnitar.

Ei bine, acestor anomalii nu bursierii de-afarã le vor aduce leacul definitiv, nici GDS-ul si - ei, da! - nici Dilema veche. Salvarea este în cãpsunari. E mare lucru sã pleci la lucru undeva, oriunde, sã aduci bani de-acolo si mai ales sã înveti sã nu te mai lasi cãlcat în picioare, ca un ciorap ajuns între curelele statului.

(... Ca sã vedeti cum se leagã cu sandaua de la început!)

[Florian Ciobanu]

KILOCRUCIADA
Robert TURCESCU


Unul din trei români tine curã de slãbire. Sau, mã rog, dintre românii pe care-i întîlnesc eu. E o obsesie nationalã, toatã lumea vrea sã scape de burtã sau de aripioare si, dacã se poate, asta sã se întîmple repede, repede.
De fapt, e deja o competitie. Acasã, la serviciu sau la sala de sport, toti cãlãresc cîntare, schimbã informatii despre regimuri-minune sau anuntã victorii istorice în lupta împotriva kilogramelor: Patru în douã sãptãmîni cu reþeta din Cosmo!
Cinci în sapte zile cu regimul din Avantaje! Sase într-o lunã datoritã lui Montignac, da-i-ar Dumnezeu sãnãtate!

Pentru a obþine mult rîvnitele exclamatii admirative de genul Vai, ce-ai slãbit, dragã!, existã, în linii mari, trei metode clasice: înfometarea (denumitã stiintific regim hipocaloric), metoda hrãnirii disociate si... ciorba de varzã.
Avem grãsuti care înghit toatã ziua un biscuit si o mãslinã, supraponderali pentru care cuvîntul mîncare e istorie, fiind înlocuit cu explicaþii savante despre glucide, proteine, lipide sau fibre si, în fine, obezi consumatori de cazane cu ciorbã de varzã.<br>
Marea provocare începe, cum altfel, înaintea sezonului estival si o datã cu aparitia ridichilor de mai.
Din acel moment, se declanseazã isteria: friptura si cartofii prãjiþi trec la index, prãjiturile rãmîn o dulce amintire, iar pîinea, ah, pîinea, dacã s-ar putea, ar trebui eliminatã si din dictionare!
Toti grãsunii urãsc pîinea, însã într-un fel aparte, ca pe o femeie adulterã, nu vor s-o mai vadã, dar o mai iubesc încã si-ar fi dispusi, cîndva, s-o ierte...

În numele sfîntului ideal numit pierdere în greutate, nu e precupetit nici un efort. Prin urmare, toatã lumea face sport. Pentru unii se cheamã mers la salã sau gym. Pentru altii, mai prozaici, tras de fiare.
Cine n-are timp sau bani recurge la ture nesfîrsite prin parcurile cartierului. Alergarea e botezatã jogging si nu poate fi fãcutã în sigurantã decît în acele orase în care a fost rezolvatã problema cîinilor maidanezi.
. Din cosmarul kilogramelor în plus existã insi care se trezesc foarte bogati: sînt cei care scriu si vînd cãrti cu regimuri-minune, inventeazã costume din materiale speciale, care te ajutã sã pierzi în greutate fãrã sã faci nimic, ori vînd ceaiuri si pilule fermecate, pe care cum le bei sau cum le iei, ai si dat jos cîteva sute de grame.
O întreagã industrie de produse si servicii minune în stare sã-ti redea silueta face hocus-pocus si gata, esti alt om! Contra cost, desigur.

Orice curã de slãbire are un mare dezavantaj: cere timp. A slãbi rational, un kilogram pe sãptãmînã sau, si mai grav, în douã sãptãmîni, e de neimaginat. Nimeni n-are chef sã astepte atît. Prin urmare, pentru cei foarte grãbiti s-au inventat liposuctiile, adicã, iertate-mi fie exprimarea si comparaþia, un fel de fast-food-uri ale curei de slãbire.

Prin toate metodele, românii luptã împotriva kilogramelor ca Stefan cu turcii. Dusmanul adipos localizat pe solduri, pe burticã sau în obrãjori e supus unor atacuri repetate, în urma cãrora se sperã cã va fi învins. E o luptã epuizantã, în care singurul aliat rãmîne cîntarul de baie cu care au loc dese consultãri dimineata, la prînz si seara. Situatia nu se schimbã prea mult de la o zi la alta, însã speranta moare ultima.

Oricît ar pãrea de bizar, chiar si slãbãnogii tin curã de slãbire, semn cã regimurile alimentare au depãsit de mult granita necesitãtii, devenind un modus vivendi.
A da jos cîteva kilograme e sinonim cu a avea vointã, si, dacã la fumat nu reusim sã renuntãm, mãcar sã slãbim. Cine slãbeste cîstigã.<br>
Priviti cu atentie lumea aparte a celor care tin cure de slãbire. Dincolo de frãmîntãrile unor stomacuri mai mereu chinuite de foame, veti descoperi în ea si frãmîntãrile metafizice generate de vesnica întrebare fãrã rãspuns: cum e posibil sã te îngrasi zece kile într-o lunã si sã nu poti sã scapi de ele nici în trei?!

[Florian Ciobanu]

CE PARERE AVETI DESPRE RECENTUL SCANDAL LEGAT DE ALTETA SA DUDA DE HOHENZOLLERN-VERINGEN?
Mircea DINESCU

Ambîtul unei pîrjoale moldovenesti de a-si atasa în coadã titulatura "hamburger de McDonald's" devine, iacãtã, dramã nationalã.
. E clar ca lumina zilei cã, printr-o afectuoasã strãdanie, domnul Duda i-ar fi putut dãrui sotiei sale cîteva gîgîlici princiare, dar cã nici o transfuzie, oricît de babanã, de sînge albastru, importat cu cisterna din Sigmaringen, nu l-ar fi putut transforma pe actorasul din Iasi în print german.

[Florian Ciobanu]

MENESTRELII HOTILOR
Lucian MÎNDRUTÃ<br>

Acum cîteva luni, un amic care are un business imobiliar m-a sunat sã mã întrebe dacã eu cred cã-i o idee bunã pentru afacerea lui sã-i vîndã o casã dintr-un lot mai mare lui Marcel Cu Vocea de Aur si Diamante (numele e fictiv deocamdatã), cunoscut cîntãret de manele.
M-am gîndit cîteva secunde - de fapt m-am pus în locul vecinilor middle class ai domnului Marcel, si mi-am închipuit cîteva scene:
Marcel are musafiri care blocheazã strada cu Mertanele. Marcel dã o petrecere de ziua fetitei lui (minim 1.200 de wati).
Marcel rîgîie zgomots de la balcon, spre grãdina vecinilor.
În sfîrsit, Marcel iese în chiloti duminicã la prînz, în grãdinã, la grãtar, lîngã care îl asteaptã casetofonul cu boxe mari, nichelate.

Stiu cã toate acestea sînt stereotipuri.
Dar îi provoc cu ocazia asta pe promotorii curentului politically correct sã trãiascã în acelasi bloc sau pe aceeasi stradã cu dl Marcel.
Amicul meu n-a vrut sã le cearã clientilor sãi sã-si ia riscul ãsta. Asa cã a renuntat sã dea o casã, tocmai pentru a putea vinde fãrã probleme restul lotului.

Ultimele evenimente din lumea muzicalã ne-au vindecat pe amîndoi de orice complex de vinovãtie:
dincolo de a fi un curent muzical legitim si bla-bla-bla, manelistii sînt de fapt menestrelii hotilor.
Arestãrile din ultima vreme au venit la pachet cu casete video distribuite în media, în care destui dintre ei au putut fi vãzuti în lesa de bancnote a hotilor si criminalilor dovediti. Acolo, la mesele lumii interlope, manelistii se simt de fapt cel mai bine.
Nu numai pentru cã-s bine plãtiti. Ci si pentru cã muzica lor îsi gãseste adevãratul sens.
E o baladã a haiducului modern, care ia de la sãraci si dã la bogati, care trimite "bãietii mei" sã rezolve cu dusmanii, asta cînd dusmanii nu-si iau gîtul singuri, de invidie.

Lumea manelelor e simplã: bani, bãuturã, fetite si, iarãsi, portofele. Unite cu siropul dens al inimii albastre, spre violet. Provenienþa fondurilor la care fac referire 90% dintre texte e incertã, dar un lucru e sigur: ar fi o rusine sã fie muncite cinstit.
Iar valoarea, cuvînt drag textierilor, înseamnã aici cu totul altceva decît îsi închipuie absolventii de mãcar 8 clase.

Cuvintele nu sînt însã totul. Muzica asta carã cu ea o atmosferã grea si urît mirositoare. Ea nu e muzica puscãriasilor si mardeiasilor doar pentru cã vorbeste despre ei, ci si pentru cã îi pune în centrul lumii.
Pe ei si felul lor de a fi.

Ei bine, tocmai aici începe partea neplãcutã: chiar si asa, manelele rãmîn pop..are. Sau poate tocmai de aceea. O tarã întreagã (excepþiile sînt puþine si prea educate ca sã mai conteze) se desfatã cu muzica hotilor si ucigasilor. Lumea (care dac-o întrebi sigur cã se crede europeanã) se veseleste pe ritmurile orientale, servite cu salate de cuvinte scoase din scrisorile confiscate la penitenciar. Poporul se bucurã în ritmurile muzicii de pahar, de jaf, de spargere, sechestrare si santaj.
Suferã alãturi de sefii de clan trãdati de locotenenti sau amante. Dã spagã la gabori, cînd nu le arde o mamã de bãtaie.

Si mai simplu spus, natia se bucurã de milioanele celor care i-au golit casa si i-au furat masina (sau pur si simplu i-au mai ciupit cinci mii din pretul rosiilor din piatã).
Le ascultã muzica si le soarbe din priviri gagicile. Si le doreSte cu disperare masinile, chiar dacã tot ele mai omoarã pe cîte un reprezentant al prostimii pe trecerea de pietoni.

Dar m-am luat cu vorba si nu v-am dat vestea cea mare: Vali Vijelie, cercetat penal pentru mãrturie mincinoasã în favoarea unui tîlhar, se pregãteste pentru un stagiu de studii folclorice la originea manelelor, adicã în pîrnaie.
Va fi o schimbare de paradigmã: dupã cei cîtiva ani de absentã din lumea muzicalã pe care îi riscã, Vali ar putea fi primul manelist sincer cu publicul lui.

[Florian Ciobanu]

IN BATAIA NENOROCULUI
ADRIAN CIOROIANU


E duminicã spre searã si drumul de la CRAIOVA spre Bechet curge lin, cu plopi de-o parte si de alta - situatie ce va intra curînd în amintire, pentru cã normele de securitate auto ale UE vor scoate plopii si vor lãsa doar drumul.
Din loc în loc, sate; noi aveam treabã la Cãciulãtesti, un sat ca oricare altul din acest prag sudic al Olteniei.
Bate ceasul de sapte seara si lumea e la porti: fie în grupuri alb-negre, vioaie si gãlãgioase, precum la rromii din Sadova, fie "la tainã" - la vorbã, la despicat firul actualitãþii în patru, cîtiva oameni pe o scîndurã de lemn înfiptã în tãrusi în fata portii -, precum în toate satele ce se întind de aici pînã la Dunãre.
Copile localnice sau venite în vacantã, visînd sã dea lovitura desearã la discotecã, tineri arsi de soare care-si mãsoarã bãrbãtia în halbe numãrate, bãrbati adusi de spate trãgînd etern din þigaretã si femei în vîrstã cu basma pe cap si vorbind cu mîna la gurã, cît sã acopere dantura deficitarã rãu - aceasta este distributia unei seri oltenesti la tarã.<br>
Îmi fac socoteala cã pe la ora asta tocmai au început stirile serii pe canalele TV centrale - oamenii de pe-aici-s cablaþi! -, dar audienta lor este deocamdatã redusã. Între ce spune spicherita despre accidentul sotiei lui Pãunescu si ceea ce stie orice femeie iesitã la tainã nu mai este nici o diferentã - ba chiar în premodernitatea ruralã deja se cunosc mai multe detalii, ce vîrstã aveau victimele, ce meserie, ce sanse de-a mai vedea lumina soarelui mai are fata a doua s.a.m.d.

Prin zonã, pãmîntul este nisipos.
Mãcar de un deceniu, savantii anuntã desertificarea treptatã a Olteniei.
Ajung la Cãciulãtesti, una dintre gazde va aprinde focul pentru un grãtar cuminte de searã si, cît bem o bere, iesim putin prin grãdinã si de-acolo în cîmp, la marginea satului, s-aruncãm cu ochii spre orãselul ce se va vedea departe, cu lumini pîlpîinde, dincolo de Dunãre, pe malul bulgãresc.
Pe jos, pe drumul de care ce taie un lan de porumb, un nisip mai fin ca-n clepsidrã. Porumbul aratã rãu; anul acesta kilogramul de porumb selectionat, de sãmîntã, a costat 75 de mii; tãranilor li s-a pãrut mult, drept care au aruncat în brazdã bob de-al lor, din hambare. Ajungem la o statie de alimentare cu apã - genul celor fãcute pe la începutul anilor '70, dupã un patent despre care un inginer îmi spunea cu ani în urmã cã ar fi fost britanic.
Acum e pustiu, canalele ce se deschid de-acolo sînt secate. Noroc c-a fost un an cu ploi.
Tot ce-a mai rãmas din vechiul regim sînt perdelele lu' Ceausescu - adicã fîsiile de salcîmi plantate din loc în loc, cît sã fixeze pãmînturile si sã nu lase vîntul sã-si facã de cap.

Apoi ne-a venit ideea sã dãm o fugã pînã la Bechet, sã luãm lubenite si pepeni galbeni.
Pret de zece minute, cît am cumpãrat cîteva beri de la un magazin sãtesc de pe traseu, am participat la o sedintã de socializare.
Devin deci martor la clipa magicã în care un tînãr încãlecat pe bicicletã, trãgînd complice cu ochii la noi, ca la unii cu care împãrtãseste în secret cunoasterea într-ale motoarelor high-tech, îi spune unei bãtrîne cu picioare ca douã acolade, venitã sã umple douã sifoane, cã aia a lu' Pãunescu mergea cu un gip - iar femeia a spus, minunîndu-se, îu, îu, muicã!, ca si cum ar fi înteles instantaneu parametrii fortei motrice prinse în înclestare.
Dupã care, dupã sase secunde de tãcere brãzdatã de fîsîitul sifonului ce cãpãta apã si bule, a întrebat si ce-i ala un gip.
Încet-încet se va însera, becurile de 75 se vor aprinde timide si rare în cîte o prispã, cît sã atragã cohorte de fluturi lovind ca berbecii în ziduri, în raza luminii.

Peste cîteva ore, în noapte, drumul înapoi spre CRAIOVA se desface din beznã, tãiat numai de faruri si de lumina ce rãzbate, arar, din curtea vreunei primãrii sau a unui post de poliþie. Becurile din prispe s-au stins. La sat iluminatul public nu existã - oamenii nu vor sã plãteascã ceva ce nu simt c-ar fi al lor.

Mai oprim o singurã datã. Intru într-un fel de birt sã iau o sticlã cu apã, dau bunã seara si mi se rãspunde, cumpãr si plec. Cînd ies, cîtiva bãrbati întîrziati la o masã comenteazã - evident - povestea cu jeep-ul, cu sotia poetului, cu 140 la orã...

Nimeni nu va putea explica vreodatã de ce pentru olteni nenorocirea altora este mereu mai vizibilã si mai suculentã, în timp ce precaritatea proprie, asumatã aproape cu plãcere, devine way of life.

[Florian Ciobanu]

MINCIUNI SI ILUZII
Robert TURCESCU


Fericirea noastrã, a românilor, înseamnã minciuni si iluzii.
Nu-mi îngãduie vîrsta s-o spun de pe pozitia celui care a trãit destul, dar îmi îngãduie viata s-o rostesc cu tãria celui care a trãit destule. De fapt, nici nu-þi trebuie altceva decît ochi larg deschisi si cetãtenie românã pentru a înþelege adevãrul simplu al acestei constatãri.

Ce tristete cumplitã ne-a lovit cînd am început sã întrezãrim ce s-a întîmplat cu adevãrat în iarna lui '89 si ce stare de beatitudine, de fericire egalã cu dumnezeirea, ne încerca în momentele în care ne minþeam (sau ne minteau?) cã participãm la o revolutie! Si totusi, nici astãzi n-are nimeni chef de adevãr, de tristul adevãr al acelor zile, asa cã nu ne rãmîne decît sã asistãm fericiti la rãspîndirea certificatelor care ne declarã martori ai iluziei cã am devenit liberi si sã ascultãm - fericiti, evident! - povestile despre revolta spontanã a maselor împotriva comunismului. (Dacã tot am ajuns sã-l pomenim, ar fi nedrept sã nu aprindem cîteva cuvinte de sufletul tuturor celor care au crezut si încã mai cred cã fericirea se confundã cu minciunile blestematului sistem. Dumnezeu sã-i ierte!)

Cum sã nu crezi în puterea minciunii de a te face fericit? Nu mi-am vãzut niciodatã rudele mai bucuroase decît în ziua în care s-au întors de la Cluj cu sacosele doldora de bani înmultiti de opt ori la Caritas-ul lui Stoica.
"Sîntem fericiti!", au declarat atunci, cu vocea unchiului Costel, zeci de mii de români drogati cu iluzia unui sistem magic de produs bani pe bandã rulantã. Dependenta i-a þinut mult si a fost si molipsitoare, altfel e greu de înteles numãrul mare al celor care, cîtiva ani mai tîrziu, îsi cãutau fericirea în alte iluzii numite SAFI ori FNI.

În 1996, mai mult decît oricînd, am vãzut români fericiti iesind în stradã si strigîndu-si speranta, agãtati de iluzia schimbãrii decisive.
Apoi i-am vãzut prãbusindu-se sub povara tristului adevãr si a neputintei. Au venit altii, continuînd minciuna, trãgînd perdele de fum peste fereastra murdarã a realitãtii si iar am întrezãrit români senini, gata sã aplaude magia conducãtorului iubit, vesnic preocupat de fericirea noastrã. Cã n-a tinut e pentru cã, din fericire, România mai are si oameni tristi.

Ne plac minciunile.
Le asteptãm si le îmbrãtisãm cu voluptate.
Vrem sã credem - si asta ne face foarte fericiti! - în puterea noastrã de a schimba lucrurile peste noapte. Ne imaginãm zei si ne injectãm supradoze de optimism cînd vine vorba despre competitii, indiferent cã avem de-a face cu banale meciuri de fotbal ale echipei nationale ori cu pariuri cu mizã enormã, cum ar fi cel al integrãrii europene.
N-are a face cã pierdem, pentru orice esec gãsim întotdeauna o minciunã salvatoare în stare sã ne adoarmã tristetea si sã ne transforme pe loc în fericitii cîstigãtori ai unui loz necîstigãtor. Asa sîntem noi, si nu pentru cã ne-ar caracteriza optimismul exagerat, rãbdarea, speranta sau prostia, ci pentru cã am fost obisnuiti ca fericirea noastrã sã se arate la rãstimpuri din jobenul magic al întîmplãrii si de foarte multe ori din minciunile mai marilor lumii.

Iluzii. Cu ele trãim.
Ne închipuim cã trãim civilizat dacã avem frigiderul plin si sîntem fericiti dacã primim frînturi de iubire din bratele amantelor.
În fiecare moment trist al vietii noastre implorãm aparitia unui mincinos providential, în stare sã ne readucã pe linia de plutire si, dacã el nu vine, sîntem în stare sã ne minþim singuri, asa cum o facem de nenumãrate ori cînd vine vorba despre cãsnicie, bani sau profesie.

Fericirea noastrã înseamnã minciuni si iluzii. Si cu ele trãim fericiti pînã la adînci bãtrîneti.
Dupã care ne cuprinde o tristete sfîsietoare, dar tardivã.<br>

[Florian Ciobanu]

Digresiuni
Polemici? Sa fim seriosi*
de Octavian PALER
23-08-04

Pe unii ii va fi indispus trecerea „oficiala“, recunoscuta, de la basmul „campaniei electorale pozitive“ la asumarea unui adevar banal; ca o competitie electorala nu e o bataie cu flori. Pe mine, nu.
O competitie electorala e o polemica, iar „polemos“ inseamna in greceste „razboi“.
Si cine mi-ar putea da un exemplu de „razboi pozitiv“ in care combatantii se feresc sa-si faca rau unul altuia? S-a renuntat doar la o pioasa ipocrizie.
Oriunde in lume candidatii care se infrunta in alegeri isi neaga adversarii, le scot in evidenta defectele si inconsecventele, le dezvaluie minciunile si greselile.
De altfel, ar fi de-a dreptul absurda pretentia de a-i judeca pe politicieni cu criterii valabile in cazul mironositelor.
Problema adevarata e alta. Si nu ma aflu prima oara in fata ei.
La noi, din nenorocire, „campanie negativa“ inseamna „campanie murdara“. Inseamna „libertatea“ de a azvarli cu laturi.
Confruntarea nu e, cum s-ar cuveni intr-o societate care sustine ca a ajuns la civilizatia dialogului, confruntare de idei, de argumente. E dorinta de a injosi adversarul, de a-l compromite cu orice pret, fara a se respecta nici o regula a jocului.
Asta face campania electorala urata, colcaind de invective, nu faptul ca e „negativa“.
Cauza? Explicatia pe care mi-am dat-o eu e ca nu stim sa polemizam.
Ne lipseste, se pare, abilitatea de a folosi in dispute floreta ca arma, adica argumentul. Si inlocuim floreta cu parul. Folosim, in locul logicii, injuratura.
Ne inflamam repede si nu ne simtim razbunati decat daca ii dam adversarului una la moalele capului ca sa nu se mai scoale decat pentru a nu ne mai iesi in cale.
Prima oara cand m-am izbit de aceasta revelatie a fost prin anii '90.
Paream atunci cuprinsi de un soi de isterie a „spusului“. Dupa multi ani de tacere, de retineri si duplicitati, simteam nevoia sa ne „descarcam“.
Dar nimeni nu avea rabdare sa asculte ce ziceau ceilalti. Fiecare era ocupat cu ce avea el de spus. Incat, desi nu cred sa fi existat la noi o perioada cu o oralitate mai abundenta, ceea ce am trait atunci n-a fost o deschidere spre dialog, ci un vacarm de monologuri.
Mai tarziu, mi-a fost si mai clar ca romanul s-o fi nascut poet, cum ne place sa credem, dar nu s-a nascut polemist.
Si nici n-am fost ajutati de imprejurari, de scoala, de viata, sa devenim.
Ne nastem foarte dotati pentru barfa, nu pentru duelul de idei. Suntem experti in materie de bascalie; nu cred ca ne poate tine cineva piept cand e vorba de utilizat arma deriziunii, de vreme ce suntem in stare sa scoatem un „banc“ si dintr-o tragedie.
Dar polemica nu intra in specialitatile noastre. Am avut, e adevarat, polemisti redutabili si au existat, si la noi, polemici celebre, dar reusitele au constituit, cred eu, exceptii si au fost obtinute, datorita unor vocatii individuale, impotriva limitelor generale.
Ce parlamentar de azi ar putea alcatui un volum onorabil de discursuri parlamentare polemice, ca Maiorescu, sa zicem?
Explicatii exista.
Ne lipseste o traditie a saloanelor, cum au francezii.
La noi, controversele au avut loc cam prin carciumi unde, prin forta imprejurarilor, oponentii inclina spre injuratura si vorba rastita. Apoi, retorica a disparut, se pare, din scoli si universitati. Si nici logica nu se bucura de atentia cuvenita. Elevii nostri nu sunt invatati sa caute argumente si contraargumente, nu sunt stimulati sa descopere ca „adevarul“ n-ar trebui sa aiba singular deoarece exista nu „adevarul“, ci „adevaruri“. Dimpotriva, li se insufla lipsa de respect fata de indoiala. Dovada parerile proaste care circula despre scepticism. In fine, polemica presupune un protocol, un cod cu reguli acceptate de toti. Or, la noi nu prea exista reguli. Si cum, pe malurile Dambovitei, iritarile se produc usor, iar resentimentele se uita greu, disputele derapeaza repede in nevoia de a jigni adversarul, de a-l nimici daca se poate. Ca sa nu mai vorbesc de politele platite cu plus la cantar si cu insulte. In asa-zisele polemici de la noi iau foc nu ideile, ci umorile.

* Gandurile expuse aici mi-au fost inspirate de schimburile de „amabilitati“ dintre Adrian Nastase si Traian Basescu, care au sporit brusc toxicitatea campaniei electorale.

[Florian Ciobanu]

STRATEGIILE CLUBURILOR CARE DAU TONUL IN BUCURESTI
Cabaret, The Office si Bonsai sunt principalele locatii in care isi cheltuie banii oamenii cu dare de mana din Capitala

Dupa o plimbare de cateva ore intr-o sambata seara prin cluburile bucurestene constati ca toate sunt pline pana la refuz.
Chiar daca pare ca toata lumea are succes, sunt foarte putine cele care dau tonul. Toti le considera ca fiind cluburile exclusiviste ale Bucurestiului, in care trebuie sa ai ceva bani in buzunar pentru a te simti bine vreme de cateva ore: The Office, Bonsai si Cabaret sunt cele trei locatii cunoscute de toata lumea si care creeaza tendintele in ceea ce priveste barurile din Capitala.
Clientii cosmopoliti, sofisticati si cu venituri peste medie sunt tintele fiecaruia din aceste cluburi.
Strategia care a impus pe piata fiecare din aceste locatii are cam aceleasi ingrediente: preturi mari, atmosfera aparte, pozitionare centrala si o prezenta constanta a vedetelor, care transforma locul in punct de atractie. Este vorba insa doar de o reteta care le apropie de succes, pentru ca nimeni nu le garanteaza ca il vor si avea.
Atunci cand Petru Berciu a deschis clubul The Office, in anul 1998, pe piata nu mai era nici un local de acest gen. "Am incercat sa fac un club cum nu se gasea in Bucuresti. A fost conceput ca o amestecatura de mai multe locuri pe care le vazusem in lume", spune Berciu. Locatia a fost aleasa in zona Pietei Amzei, in subsolul unui fost hotel despre care se spune ca a fost primul din Bucuresti dotat cu incalzire centrala. Aici functionase inainte de razboi un cazinou. "Am ales numele acesta pentru ca la inceputul anilor ‘90 am vorbit pe la miezul noptii cu un prieten libanez care era la un restaurant si care mi-a spus ca este la birou. "Cum la birou?", am intrebat? Mi-a spus ca in fiecare seara merge acolo si ca este un fel de birou", povesteste Petru Berciu.
Ideea i-a placut, asa ca a dat numele barului The Office. De la un an la altul au incercat sa schimbe cat mai putine in designul clubului pentru a pastra specificul locului si a crea o traditie. Pentru The Office, sezonul se imparte in doua perioade: toamna-iarna si primavara pana la finele lui iunie. Inca din luna ianuarie, cei de la club stiu ce petreceri au pana la finele anului. Cele mai cunoscute sunt insa petrecerile din fiecare joi. Fiecare astfel de eveniment presupune costuri aparte, fiind produse, de exemplu, invitatii speciale sau spot radio. "In primii trei ani de functionare nu am scos un leu din acel club. Toti banii au ramas acolo si au fost folositi pentru a crea si a mentine imaginea clubului", spune Berciu. "Cifra noastra de afaceri anuala depaseste un milion de euro, rata profitului fiind de 20-25%. Cel mai mult nu castigam din operare, ci din contracte de parteneriat pe care le avem cu marii producatori de tigari si bauturi. Cred ca suntem barul cu cele mai mari astfel de contracte din Romania", incheie patronul de la The Office.

Unele cluburi isi schimba designul in fiecare an Acum un an si jumatate, Joshua Castellano a deschis clubul Morgana, care a devenit destul de repede unul dintre cele mai cunoscute din Bucuresti.
Chiar daca investitia initiala a fost de circa 250.000 de dolari, dupa un an de zile patronul s-a decis sa schimbe in mod radical designul localului. "Cred ca un astfel de club trebuie modificat cel putin o data la doi ani. Schimbarile sunt necesare pentru ca lumea se plictiseste", spune Castellano.
Noul nume dat locatiei a fost Bonsai, designul fiind radical modificat. "Am incercat ceva mai minimalist si am pus foarte mult accentul pe atmosfera.
Cred ca intr-un club trebuie sa dai multa importanta ambiantei", continua Joshua Castellano. Patronul de la Bonsai spune ca, pentru a fi profitabil, un club de marimea Bonsai, in care intra cateva sute de persoane, in care nu poti sa organizezi evenimente de amploare, este necesar sa mentii clientela.
Pentru asta este nevoie in primul rand de decoruri cat mai diferite, dar si de renumele proprietarului, care sa fie o garantie pentru viata de noapte. Joshua Castellano mai este proprietarul cluburilor Bamboo si Flu-Flu (care se va redeschide in curand) din Bucuresti, Morgana din Constanta si al restaurantelor La Bote, Zerillo's si Casa Romaneasca. "Costurile pentru evenimente sunt destul de mari.
Fiecare locatie are insa parteneriate cu diferite firme. Costurile noastre anuale se ridica la 50-60.000 de euro", spune Castellano.
Despre perioada de recuperare a investitiei intr-un club de genul Bonsai, el spune ca este de minimum doi ani.

Desi s-a deschis de doar sase luni clubul Cabaret a reusit sa se impuna destul de repede pe piata. "Am incercat sa atacam un segment pe care exista oarecare brambureala.
Este vorba de clientii care lucreaza in companii multinationale, expati sau studenti cu venituri peste medie, dar care nu vor sa asculte house", spune Bogdan Cernevschi, unul dintre patronii clubului.
A iesit un club cu atmosfera aparte, dar la care se pune mai mult asa-numita muzica "oldies". Strategia celor de la Cabaret a fost sa promoveze faptul ca nu pun muzica house. Clubul nu face petreceri speciale, insa organizeaza in fiecare joi o seara de karaoke, iar cei ce se urca pe scena au in spate o orchestra care canta live.
La Cabaret nu se fac rezervari decat pentru clientii recomandati. "Am investit circa 160.000 de dolari in amenajarea clubului. Cred ca la finele anului, cifra de afaceri va depasi 15 miliarde lei", spune Tudor Vasile, al doilea actionar de la Cabaret.
Petrecerile organizate de companii sunt destul de importante pentru veniturile clubului, multe dintre firme inchiriind joia mese pentru a organiza "team building"-uri pentru angajati la spectacolul de karaoke live. "Totusi, cei mai multi oameni vin in week-end", spune Cernevschi.
Proprietarii clubului vor incerca sa promoveze si zona de pub a locatiei pentru palierul orar 18.00-22.00. "Cred ca este prima oara cand un astfel de club va incerca sa se promoveze pentru aceasta perioada a zilei.
Vom incerca sa organizam concerte live in fiecare seara", incheie Tudor Vasile. Spre deosebire de multe alte cluburi care inchid in perioada verii, Cabaret este deschis tot anul.

[Florian Ciobanu]

IADUL PE SOSELE. SATANA E PE BANDA A DOUA.
Andrei GHEORGHE

Dacia are culoare albastra, e un fel de albastru., nici albastru, nici bleu, spalacit si uratoi. Nu se da nici de-a dracu’ de pe banda a doua si, uite, asa mergi in curul ei, cale de vreo 20 de km., nu te lasa nici sa mori, nici sa traiesti, si-ti transformi mental masina intr-un tanc, un plug de zapada , racheta, instalatii mortale, care zdrobesc, ucid, casapesc pe taranul din fata, pe mama lui, pe copiii lui si pe tot satul de natarai care i-au dat carnetul. Drum la mare la Constanta, doua ore se transforma in patru, patru se transforma in sase, si sub luneta de masinii din fata, acolo, langa tetiere, vezi un cofraj de oua; fereste-te, fugi, ascunde-te, caci la volanul e insusi Diavolul! Diavolul nu-I Satana, nu e geniul raului, Diavolul e un roman care sta pe banda a doua. Uneori Diavolul are o plalarie de paie, de asta nici sa nu te apropii, asta este cel mai rau dintre toti. Conduce cu pieptul lipit de volan, are maiou, si, desi masina e plina de copii, se bataie pe sosea precum pisatul boului pe pamantul ulitei; copii sunt transpirati, au fete rosii si tipa; in masina sunt soacre, o cascheta de militian pusa la vedere, un bulan, pardon un pulna sau un baston reflectorizant de agent de circulatie. A fost o perioada cand mergea cu Cielo, paraind din toate incheieturile, 180 la ora, depasind de-a-mboulea pe contrasens; pe urma a mers cu Tico, Passat, iar acum baga la greu cu Dacia Supernova. Dar cel mai al dracu’ si cel mai periculos pentru tine, amaratule, care acuma tocmai te afli in spatele lui, este cel cu numere de PH. Cand il vezi trage pe dreapta, iar de-l vei putea depasi vreodata, vei vedea ca are sprancenele groase si privirea stufoasa de mistret balonat. Teme-te, copilul meu, cititorul meu, iadul exista! E pe sosele si Satana la volan.

[e-mail]

[Florian Ciobanu]

O RECALARIRE IN ZORI.
Irepetabila repetitie a fiintei
Razvan EXARHU

Ce minunat este sa recalaresti, sa remananci, sa rebei, sa remergi, sa mirosi, sa repipai, sa-ti respargi timpanele, sa reiubesti, sa te rebucuri, sa te reuiti la toate actiunile care pareau unice si irepetabile din nou. Am auzit o fata spunand la televizor:
Va multumesc ca mi-ati dat ocazia sa va recalaresc dupa atata timp!
Si m-am bucurat pentru ea cand, iata, ocazia de a recalari i s-a oferit aproape miraculous.
Normal ca nu multumim sau remultumim pentru ocazia zilnica de a regusta din portiile mici de satisfactie ale rutinei.
Noi vrem sa recalarim, sa rebagam viteza, sa reinvingem si sa reproducem din ce in ce mai putin un moment preferat de gratie.
Cei care se exprima mai greu sesizeaza mult mai précis, in greselile lor, diferenta dintre sensurile care pot primi un re in fata si cele care se eschiveaza, cu toate ca sunt repetibile.
E trist sa spui ca te rerogi sa recalaresti sau ca te rerogi sa poti merge la toaleta. Prea usor putem respune ceva rautacios despre cei care regresesc atat de des. Nu asta conteaza, daca ei ne invata cu greselile lor ca pana si cele mai marunte si repetabile momente ale vietii noastre sunt imposibil de retrait la aceeasi intensitate.
Noi nu trebuie sa reobservam ca au respus o prostie si sa ne reenervam. Nuuu!
E mult mai placut sa ne intrebam cand am putea sa recalarim si noi.
Sa ne resalte pletele pe umeri si dragostea in piepturile de voinici.
Cei care vor sa recalareasca in zori sunt asa, mai poetici. Cei care calaresc sunt jockey. Aceeasi fata s-a mirat vazand un jochey mai inaltut, pentru ca, de obicei, ei sunt scunzi.
Si atunci o alta fata o vorbit din off:
Pai depinde de om, ca mentalitatea nu sta la inaltime.

[e-mail]

[Florian Ciobanu]

DE VARA
Lumea-i un stuff, eu sunt o trestie, viata-i un vant. Part.
Mihai DOBROVOLSCHI

Eu scriu despre week-end-uri. Dar sunt in concediu si concediul este un week-end mai mare, mai frumos si mai natural. Asa ca, despre ce sa scriu?
Despre care zi a vacantei? Despre prima seara din Vama? Cand ne-am imbatat de ne-au spalat valurile ca pe naufragiati? Cand ne trezeam dupa pranz, ba in corturi straine, ba cu capul pe cartoane, inchinati la un picior de bar, visand ca n-avem nimic de pierdut? Sau sa scriu despre ziua mea? Cand am plonjat la ClubA in betia de pe plaja ca o lansare de vapor la apa?
Cand la 9 dimineata, ne tineam de nas, cand beam votca, o inghiteam ca pe soacra? Sau…stiu!
Despre drumul ala prin furtuna cu motoarele. Cand a trasnit langa noi de-a mirosit a ars. Cand am zambit si ne-am zis <da, acum, aici, ar fi posibil sa se sfarseasca>.
Si-apoi autostrada insorita cu 170 la ora pe doua roti. Tot zambind. As putea sa astern doua cuvinte si despre Dinamo-Manchester. Cum am stat pe scara la tribunal 1, cum am urlat, despre fanatici, injuraturi, despre feeria prostiei, despre nevoia de vanat a barbatului, chiar daca 60.000 hiene vaneaza doar o bila de cauciuc.
Dar, ce frumos!
Sau sa-mi amintesc de serile din Laptarie, de hoinareala prin centru, de cafeaua boema la terase, de femeile de vara care trec usor ca spritul, de <ne scuzati e ultima comanda>, de sculatul la 11, de culcatul la 4, de prietenii veniti, pentru putin din strainatate, de gratarul de la Ciolpani, de happy hour la Amsterdam, de searar din Traffic, de spritul de la Craioveanu, de masa din Thalia, de Viata unui comis-voiajor, cand am plans juma’ de film, dar m-am simtit curat, de…de ce nu-mi dati fiecare un euro, sa fac asta toata viata?
UN SINGUR EURO! Nu glumesc, va rog! Un singur euro fiecare….

[Florian Ciobanu]

COMPLOTUL LINIILOR DE INTERES
Ce nu putem cumpara consumam
A.G.WEINBERGER

Iubirea si timpul – acestea sunt singurele lucruri in lume care nu pot fi cumparate, doar consummate. Stiu ca este enorm de greu sa-ti pastrezi decenta cand dai de tampiti si ignoranti – chiar din jurul tau imediat – care se cred deasupra lucrurilor si au impresia ca totul li se cuvine.
Ai intalnit astfel de dobitoci pana acum? Daca nu, atunci iti garantez ca mai devreme sau mai tarziu te vei intersecta cu stfel de ‘limbrici’ sociali…<br>Vremurile si mediul in care traim genereaza aparitia lor ca ploaia ciupercile.
Devine din ce in ce mai mult o ‘virtute’ sa fii imbecil, servil si malefic. Nu te lasa coplesit si nu te lasa pacalit…Daca te iubesti si te respecti cu adevarat atunci iti vei da seama ca nu merita sa te lasi amagit de capcanele intrigante care ti se intaind. Nu uita ca cel mai pretios lucru din lumea aceasta este propria ta existenta. Totul porneste din tine si toul se intoarce in tine. Adevarul este numai al tau, nu te lasa cotropit de complotul liniilor de interes – cum ar fi cel parintesc, sa zicem…toti isi protejeaza doar copiii, ceeea ce ii face mega subiectivi, dirijati de instincte si fara perspectiva istorica.
Respectul si iubirea vin dintr-o alta parte…nu din conventiile sociale incurajate de moralitatea de consum si de propaganda. Cauta sa faci bine, sa fii sursa si resursa si niciodata sa nu te temi de cel ce vorbeste adevarul. Cum iti dai seama de asta? Well, my friend…as the old folks say: each of its own…<br>Articulati-va, iubiti, traiti si nu va lasati pacaliti!