Cafea la nisip (Colectia cafelelor baute)

[Florian Ciobanu]

Mîncare sîrbeascã/TAVERNA SARBULUI


Prima datã, sã fie vreo doi ani de-atunci, am vãzut, prin Sinaia, sãgetile. Erau peste tot, într-o perioadã cînd revirimentul Vãii Prahovei încã nu se produsese si Sinaia era doar un orãsel de provincie cu farmec, dar neglijat. Ne-am luat dupã sãgeþi, ca Hansel ºi Gretel dupã pietricele sau firimituri, ºi am dat de "Taverna sîrbului." Cînd ai avut, deja, un tatã sîrb care se chinuia sã reconstituie, în România, tradiþionala lor pleskavica , orice cu "sîrbesc" în denumire îþi atrage atenþia. Mai ales cã, în perioada respectivã, spiritul sîrbesc era destul de prezent în mentalul românesc prin rãzboaie, Bregovici ºi Kusturica. Dupã o perioadã în care fusese sesizabil doar ca termenul superior al unei comparaþii economico-sociale (mai pe-nþeles, fusese mai bine pe vremea lui Tito decît pe-a lui Ceauºescu, ei aveau multe, inclusiv mîncare, în vremurile de restriºte, ºi erau privilegiaþi cei care locuiau mai aproape de graniþã).<br>
Lãsînd istoriile, dupã Bregovici, "Taverna sîrbului" a dat lovitura în România. Se pare cã spiritul sîrbesc ºi-a descoperit puncte comune cu cel românesc, dacã nu la nivel curat gastronomic, mãcar în ceea ce priveºte dimensiunea apetitului: ºi unuia ºi altuia dintre popoarele vecine ºi prietene le plac felurile uriaºe ºi consistente, cu multã carne ºi puþinã grijã pentru colesterol. Friptanele, micii, chiftelele, ºniþelele ºi cîrnaþii rãmîn în topul preferinþelor atît româneºti, cît ºi sîrbeºti. Doar cã sîrbii i-au întrecut pe români în dimensiuni - micii lor sînt mult mai mari ca ai noºtri, dar ºi mai gustoºi (dupã mine), chifteaua lor e uriaºã, acoperã o întreagã farfurie ºi se cheamã pleskavica , cîrnaþii - mai adevãraþi ºi fripturile - mai împãnate.

E clar cã m-am lãsat dusã de valul gurmandului, dar ºi al descendenþei sîrbeºti. Totuºi, sîrbii bucãtari rãmîn mai curajoºi în mirodenii decît românii, nedîndu-se înapoi de la ardei iute ºi boia. Specialiºtii în stereotipuri etnice ar asocia îndrãzneala culinarã (mai ales cã bucãtarul "Tavernei" se numeºte Milosevici,
. aºa cum am scris mai demult) cu atitudinile lor rãzboinice ºi excesele muzicale ºi sentimentale: vocile comune spun cã sîrbii sînt mai pasionali ºi încãpãþînaþi decît mai placizii ºi resemnaþii români, care nu-ºi fac decît greu dreptate singuri, atît în societate cît ºi-n sentimente.

Eu nu cred în stereotipuri etnice. În schimb, cu cele gastronomice sigur e ceva, pentru cã abundenþa ºi picanteriile sîrbeºti s-au impus fripturarilor români: "Taverna" a devenit celebrã, români de pe toatã Valea Prahovei (ba chiar ºi special din Bucureºti) venind acolo, sã mãnînce pantagruelic, ca la hanurile mitologice în care se frigea un bou întreg... Cert este cã "Taverna" din Sinaia ºi-a tot extins sãlile, ca sã facã faþã publicului de toate felurile, ba chiar s-a mai construit una, identicã, în Bucureºti.<br>
Lucrurile astea sînt de mult ºtiute, de cunoscãtori ºi nu numai. Mi-am adus aminte de ele pentru cã, trecînd recent prin Craiova, am dat de un restaurant numit... "Casa sîrbului." Cu multe bîrne de lemn în interior ºi cu feluri asemãnãtoare celor de la "Taverna sîrbului", nelipsind ºliboviþa ºi cevapcici (mititeii lor). Unul dintre patroni, un domn uriaº, în aceeaºi tradiþie gargantuescã, a venit sã ne salute. ªtia de "Tavernã", îl cunoºtea ºi pe patronul de acolo, dar era mîndru de locul lui, cãruia îi tot gãsea particularitãþi. Ba chiar ne-a recomandat o specialitate, un soi de ºniþel-pizza, pe care restaurantul de pe Valea Prahovei nu-l avea. ªi astfel am constatat cum fenomenul se întinde, ca sã zicem aºa, în sens invers, dinspre zona turisticã spre cea etnic sîrbeascã, evident, ca un import de "spiritualitate" culinarã de dincolo de graniþã. Mai ales cã dl Chifu (astfel se numeºte asociatul craiovean) are în plan sã extindã mitologia într-un alt teritoriu sîrbesc: la Moldova Nouã va deschide un han în care sã-þi poþi alege direct din ogradã pasãrea pe care vrei s-o mãnînci.

Iaromira POPOVICITEXT

[GAZETAR]

SORRY EVERYBODY:

www.sorryeverybody.com/

[GAZETAR]

Pot sa scriu despre un traducator?
ANDREI GHEORGHE

Unul din aia care va traduc filmele si datorita carora le mai si intelegeti, prostilor? Ca daca nu ar fi ei, voi nu ati mai intelege nimic.
V-ati uita la ecran ca ratele, ca gaina la uliu. Ei traduc, fraierilor, ca voi sa pricepeti. Acum, lasind aroganta la o parte, traduc si pentru mine, evident, ca doar nu stiu chineza sau germana. Suparator, sau mai bine zis trist, este faptul ca luam traducerea ca pe ceva natural, probabil. Unul din putinele motive pentru care sint mindru si fericit ca sint roman este faptul ca la noi filmele se traduc, titreaza, nu dubleaza.
Efortul este considerabil iar castigul cultural pe masura. Si cum privesc eu toate acestea? Nicicum. Mi se pare ca e natural, asa cum natural mi se pare sa nu am gunoi dimineata in fata usii, sa se aprinda lumina cind apas pe buton si sa am bere in frigider cind ii deschid usa. Omagiu traducatorului de film.
Asa ar trebui sa se numeasca, acesta ar trebui sa fie titlul. Negandindu-ma insa niciodata serios la cat de importanta e munca lor stau acasa , ma holbez la ecran si le pandesc greselile. Adica eu, cel care nu fac nimic, adica eu leguma de canapea, adica eu cirnatul social sar la beregata celor care fac efortul umil dar magic.
Acum cateva zile ma uitam la un film cu Andy Garcia pe Antena 1 (he he he, putina promovare nu strica) si aud in engleza “nails” si citesc in romana “bici”. Ma enervez si ca orice privitor cartesc instantaneu si pun o eticheta. Ce prost/proasta este asta/asta de traduce si ce destept, genial si mare lingvist sint eu. In engleza “nails” insemna cuie si nu “bici”, boule/vaco! Dupa care Garcia explica tatalui sau pe moarte ca ii spune “nails/bici” de pe vremea cind era mic si tatal sau ii striga “nail it, son/da-i bice, baiete”. Adica traducatorul vazuse filmul inainte, il intelesese, il pricepuse si incercase sa-mi gaseasca, pentru mine, cea mai buna si corecta formula in romana, in limba mea, pe intelesul meu. Un act artistic, caci traducerea maiastra, credeti-ma, e arta. Un act de intelepciune si in acelasi timp un act profund modest, lipsit de scliviseala, pus la indemana mea, pe care eu, in loc sa-l pretuiesc, il mai si injur si ma dau destept. Mi-e rusine de momentul acela de ingamfare si de faptul ca pentru o secunda am alunecat in atit de banala dar paguboasa carcoteala. Mi-e rusine si de aceea imi cer scuze si va rog pe toti sa incercati sa faceti la fel ca si mine.
Uitati-va macar o data, de curiozitate, la sfarsitul filmului. Cititi numele traducatorului, incercati sa-l retineti si multumiti-i. Aceasta a fost povestea lui “nails” care a devenit “bice” si a lui Gheorghe care a devenit prost.
La multi ani voua tuturor traducatorilor din Romania.
La multi ani gunoierilor, postasilor, femeilor de serviciu de la birou pe care le vad zilnic si pe care nu stiu cum le cheama, soferilor de troleibuze, tipului de la cablu si voua, cititorilor Academiei Catavencu.

[GAZETAR]

ANDREI GHEORGHE

Mie-mi place arta pentru ca e frumoasa. Cuvinte mestesugite, Simfonia a V-a de Beethoven, Vivaldi, sa nu uitam Vivaldi si Mona Lisa de Gioconda! Cum sa nu-mi placa?
Imi plac foarte mult si artistii si ii respect, ma bucur cind actorii sint invitati la televiziuni si ne povestesc cite ceva din culisele meseriei.
Serios, chiar nu ati observat ca in momentul in care o emisiune are nevoie de-un artist, invitat e un actor? De ce oare?
Se fie asta datorita faptului ca actorii fac arta si mai sint si verbali? De bine, de rau, mai scot niste cuvinte care nu te fac sa schimbi postul. Intrebati orice producator si veti afla cit de tare se fereste televiziunea de intelectuali. De ce? Pentru ca sint greoi, au barba si vorbesc in fraze lungi. Pentru ca lumea trebuie sa-i priveasca si sa-i aplaude, sa-i admire, sa-i iubeasca si inteleaga datorita simplului fapt ca au catdicsit sa vina acolo.
Cocotatati pe un vehicul de masa, galopeaza doar pentru colegii lor.
Discursul este inchis, ermetic, arogant si ce este mai grav, prefacut, iar tonul interlocutorilor este belit de admiratie (“O, maestre, cit de destept sinteti!”). La ce te mai vaicaresti atunci ca lumea nu te intelege, cind tu o dispretuiesti? La ce sa te asculte cineva cind vorbesti doar pentru tine? Cartile se lanseaza in tiraje de 500 de exemplare, care daca sint vindute sint socotite un reper. Filmele obtin uneori performanta de a aduna in sala doi spectatori, la teatru observi aceiasi privitori si-un bocet si-un vaiet se-mprastie peste Romania, spunind ca televizorul imbecilizeaza si ca natiunea si-a pierdut apetenta pentru cultura. Nu vorbesc despre continutul operelor dumneavoastra sau despre calitatea actului artistic, nu va analizez lucrarile, iar geniul dumneavoastra, credeti-ma, imi este profund indiferent. Va reprosez insa totala inabilitate de a transmite publicului ceea ce incercati sa construiti.
Priviti comunicarea ca pe o curva, declarati ca nu va prostituati si va mirati ca nimeni n-a auzit de voi si nimeni n-are chef sa va cunoasca. Sint nevoit sa va aduc la cunostinta urmatoarele: in Romania, in 1989 s-a petrecut ceva.
Va place sau nu va place, ne aflam in anul 2005 si oricit de cinic ar suna, nu sinteti decit niste produse. Fara un marketing inteligent, fara expunere si mai ales fara o anumita coerenta in aceasta expunere, creatiile dumneavoastra, oricit de valoaroase ar fi ele, nu vor trece de peretii mansardei, atelierului sau mesei de la circiuma. Daca nu declansati o minima curiozitate, numele dumneavoastra va ramine etern anonim. Si nu anonim ca-n “anonimul pop..ar”, versificatorul Mioritei autohtone, ci anonim ca-n englezescul “nof**kin’body”. Acceptind totusi ca artistii sint rupti de lume, incercati atunci sa va incredintati carierele unor oameni de meserie, iar pentru agentiile de publicitate din Romania: decit sa creati campanii sociale de o jalnica si indoielnica “buna intentie”, incercati mai bine sa va cheltuiti resursele in aceasta directie. Pina acum am vazut un singur asemenea proiect executat cit de cit bine - si aici ma refer la W Project, afisul unui film care asteapta banii dumneavoastra.

[Florian Ciobanu]

COW PARADE IN ROMANIA
Poiu

In viata de zi cu zi sunt momente cand simti nevoia sa zici cuiva: esti o vaca!, binenteles cu trimitere catre anumite perceptii ale noastre asupra acestor vietati. In cultura noastra urbana sau sub-urbana, vaca este foarte putin prezenta si asta pentru ca, se pare ca noi (ne) iubim mai mult (cu) oile incepand binenteles cu relatia profunda si dramatica din Mioritza si sfarsind cu bancurile contemporane cu ciobani si oi.
Care e legatura cu tema articolului de fata? Niciuna? Vrem doar sa demonstram ca ideea Cow Parade-ului nu putea sa apara in Romania. Nu a aparut in Romania dar va veni la noi, Bucurestiul fiind anul acesta gazda acestor manifestari alaturi de Barcelona, Monaco si Moscova.

Din punct de vedere cronologic aceasta idee a aparut in Elvetia in 1998 si a crescut in Statele Unite si Anglia (nu degeaba exista Milka, cowboys si vaca nebuna) si imbina conceptul de arta publica, campanie de strangere de fonduri si distractie. Pe scurt, incepand cu 1 iunie 2005, in locuri importante din Bucuresti (ex: in fata Casei Poporului sau Piata Charles de Gaulle) vor aparea aproximativ 100 de vaci in marime naturala realizate din fibra de sticla si desenate de artistii selectati. Artist poate fi oricine care pana la 15 februarie 2005 are o idee haioasa care sa ii impresioneze pe organizatori.

Pentru incalzire puteti sa treceti pe la Marriot sa o vedeti pe Denise (vaca de-moo) care va beneficia de toate stelele din hotel pana in septembrie cand se incheie invazia vacilor din Bucuresti.

Detalii puteti gasi pe www.cowparade.ro care va fi lansat saptamana viitoare (in momentul de fata se duce automat la www.cowparade.com ) .

Interesant este ca acest tip de manifestari a dat nastere aparitiei unui nou tip de teroristi. Cautand mai multe informatii pe net am dat de urmatoarele articole:
.............................................................

[Florian Ciobanu]

Cu ochii-n 3,14

ODATÃ CE NE-AU LÃMURIT
CARE-I TREABA CU GAZONUL
ACESTEI PLANETE,
URMASII ABISALULUI
INTRÃ ÎN ACÞIUNE

* La Clermont-Ferrand, niste studenþi (pacifisti, ecologisti, altermondialisti - cum altfel?!) au împînzit orasul cu afise pe care scrie, mare, "L'OTAN FAIT LA GUERRE" ("NATO face rãzboi")... Odatã ce ne-au lãmurit ce NU trebuie sã facã NATO, urmasii lui Candide ar trebui poate sã ne spunã si ce ar trebui sã facã acesta: sã asigure securitatea mitingurilor de la Porto Allegre? Sã cîrpeascã stratul de ozon? Sã salveze balenele? Uneori, existã sloganuri mai idioate chiar ºi decît cei care le cumpãrã. (a. l. º.) <br>
* Emma Nicholson povesteste pentru Cotidianul: "Mã aflam în România, cîndva pe la începutul lui 2000. Stãteam la Hotel Marriott si am iesit seara tîrziu, cînd era deja întuneric, îndreptîndu-mã pe jos cãtre un alt hotel, aflat la vreo zece minute distantã... Am remarcat faptul cã sînt urmãritã de trei bãrbati care se ascundeau dupã stîlpii de pe marginea drumului. I-am vãzut usor, pentru cã era destul de pustiu pe stradã. În mod clar nu erau infractori, pentru cã m-ar fi atacat sau ar fi încercat sã-mi fure ceva, nu m-ar fi filat, pur si simplu. Si nu erau acolo nici ca sã mã pãzeascã, pentru cã nu s-ar fi ascuns asa si nu ar fi pãrut speriati cã i-am vãzut. M-am întors si le-am spus: «De ce nu veniti lîngã mine? Ar fi mai plãcut pentru noi topi!». Cînd m-am întors la ei, au încercat sã se piteascã mai bine si s-au fãcut cã plouã. Au continuat sã se tinã dupã mine. Atunci m-am dus drept la ei si le-am dat adresa unde mergeam, zicîndu-le: «Uite care-i treaba - ori mergeti cu mine, ori ne întîlnim acolo, dar nu vã mai þineti asa dupã mine!». Atunci au rupt-o la fugã. Nu mã deranjeazã sã fiu urmãritã. Sînt o persoanã publicã si oricine de pe planeta asta vrea sã mã urmãreascã n-are decît s-o facã. Singurul lucru care mã deranjeazã este prostia crasã a unor bãrbati adulti care îsi pierd timpul tupilîndu-se dupã stîlpi. Mi se pare infantil si o risipã de fonduri publice". Nici nu îmi dãdeam seama, dar mi-era un dor nebun de Emma. (C. G.)

* Adrian Nãstase: "Am fost un fraier. Din chestiunea cu gazonul Stadionului National am iesit si bãtut, si cu banii luati. Parcã asa se spune, nu?". Nu. Se spune altfel si cu banii luati. (M. V.)

* În sfîrsit, în sfîrsit, am citit si rãscitit de cîteva ori, într-un ziar (Le Monde) al acestei planete, al acestui mileniu, o concluzie clarã si zguduitoare. La capãtul unui articol avînd ca supratitlu: "Suprafata satelitului saturnian ar putea contine hidrocarburi lichide si gheatã", iar ca titlu: "Chipul lui Titan se precizeazã putin cîte putin", scria asa, negru pe alb: "O certitudine se impune: Titan este orice, dar în nici un caz un astru inert"... O certitudine!? O, Doamne, de cînd nu am mai avut o certitudine... (R. C.)

* Oricît încerc sã pãtrund în ale abisalului, de unde sã-mi fi trecut prin cap cã la ultima tragere Loto, 5 din cele 6 cifre vor fi 29, 20, 26, 25, 24...? (R. C.)

* Reclamele la laptele Fulga continuã sã mã dezamãgeascã. Ultimul videoclip începe bine, cu clasicul "De ce...?" al Scufitei Rosii, de astã datã adresat vacii de pe cutia de lapte, asezatã în pat. Suspansul si imaginatia tip basm intrã în actiune, pentru un moment, ca sã se ducã de rîpã în urmãtorul. Vaca rãspunde, sec si, iarãsi, autoincriminator: "De vacã!". (I. P.)


STITI DE CE FINALUL ERA SIMBOLIC?
PENTRU CÃ APARITIA UNOR MÃNUSI DE CONTEMPLARE NU MAI SURPRINDE

* O nouã piesã la colectia mea de explicatii fantasmagorice. Am auzit-o într-un local, de la o masã alãturatã, unde stãteau douã cupluri de tineri în jur de 30 de ani, care aveau o discutie foarte serioasã, cu aer aproape conspirativ. Stiti de ce a cãzut Ceausescu? Ce stim noi e o poveste de adormit copiii. A fost dat jos de puterile occidentale pentru cã România îsi achitase datoriile externe, nivelul de trai urma sã creascã rapid si patria noastrã risca sã devinã un competitor serios pentru respectivele tãri. Chestia asta cu tãrile dezvoltate ale lumii care tremurau de frica bietei Românii (ajunsã pe-atunci la terapie intensivã, de fapt) mi se pare delicioasã. (C. P.-B.)
.
* Tot la Clermont - cam ce poti auzi prin bistrouri, dupã proiectiile scurtmetrajelor din Festival: "Mi s-a pãrut prea manicheist finalul..."; "Nu, finalul era simbolic!"; "Simbolic, dar în acelasi timp prea idilic."; "Oricum, mi s-a pãrut mai just decît în filmele hollywoodiene, unde femeia are un rol pur decorativ."; "E clar, asta nici nu mai trebuie discutat: acolo functioneazã un formataj ideologic!". Rîdeti voi, rîdeti - dar comentarii d-astea n-am mai auzit în Bucurestiul nostru de cînd Cinemateca era jos, la Union, iar coada ajungea pînã la CEC... (a. l. º.) <br>
* O firmã face reclamã prin e-mail la un nou produs: ochelari pentru ceatã si noapte. Producãtorul garanteazã o vizibilitate mai bunã si un risc de accidente mult mai mic dacã soferii poartã ochelarii atunci cînd conduc. Pînã aici - OK, am înteles. Problema e cã majoritatea accidentelor nu sînt cauzate de vizibilitatea redusã, ci de neîndemînare sau de prostie, de viteza excesivã, de probleme tehnice ale masinii. Astept, prin urmare, aparitia unor mãnusi speciale care sã asigure o mai bunã directie în timpul depãsirilor periculoase si a pantofului care apasã singur pe frînã atunci cînd e cazul. Ca sã pot iesi, linistit, ca pieton, pe stradã. (M. M.)

* Sincer si, ca atare, imprudent, declar cã în toatã presa românã a acestei sãptãmîni, nici un articol nu m-a interesat mai mult ca acela din Cotidianul de luni, semnat de Florin Dobre, despre snooker. Dupã luni lungi de contemplare încordatã si semidoctã, m-am lãmurit, în fine, ce înseamnã snooker, cum se puncteazã, cine l-a inventat, pe la 1875, pe vremea cînd ofiterii englezi se plictiseau în India si bãtea musonul. (R. C.)

* Aparitia unei noi amante a lui Adrian Mutu, de profesie ziaristã, si actritã, si fotomodel în timpul liber, nu mai surprinde. Dar cînd cei care o scot la luminã îsi dau cu pãrerea asupra moralitãtii legãturii dintre Mariana Bitang si Octavian Belu, deja e prea mult. Ca si cum repetentii ar angaja personalul scolii, iar directorul ar sta de sase. (A. C.)

NUMELE VIZIBILE
SÎNT ETERNE UNDEVA

* În America, Madonna îsi dã în judecatã niste colegi de breaslã pentru cã i-ar fi plagiat un cîntec. Pe la Lipova, Madona reparã masini de spãlat. Face si vulcanizãri de cauciucuri. Numele ei complet apare pe un panou portocaliu: SC Madona SRL. (A. M.)

* Domnul Dragos Seuleanu, PDG on air, se prezintã - picior peste picior si (cam mult) lãsat pe spate - în emisiunea lui Bogdan Ghiu de pe Naþional TV ca fiind "o personalitate" - cui îi place bine, cui nu-i place... De functie trebuie sã fie vorba (PDG, deh!), cãci altfel însusirile vizibile, audibile si citibile ale domnului D.S. nu-l recomandã decît ca fiind o perso-nulitate cu pretenþii. Mari. (S. S.)

* Pe 7 aprilie 1934, Gigel se afla la Praga, de unde a trimis celor dragi, la Bucuresti, aceste rînduri, scrise pe spatele unei fotografii: "Dragã Mama si Angela, Costikã si ku nepotika. La multi ani si ku norok si sãnãtate, aci sunt cu Tatiku la revedere al vostru Gigel". (D. S.)

* În numãrul sãu de Crãciun, revista The Economist a lansat printre cititorii sãi un concurs pentru desemnarea "celui mai întelept ticnit" (wisest fool) din ultimii 50 de ani. În mod previzibil, George Bush jr. a ocupat locul unu. Dar dintre presedintii SUA din aceastã perioadã nu a lipsit decît Kennedy. Au mai ocupat locuri bune în palmares Mao Zedong, Nehru, De Gaulle, Tony Blair, Robert McNamara, Henry Kissinger, Norodom Sianouk. Lista e lungã, nu lipsesc principesa Diana, Noam Chomsky, Albert Einstein si pe un loc foarte bun stã Yogi Berra, un jucãtor de baseball de la echipa New York Yankees. Din nou ne încearcã regretul cã "eterna si fascinanta Românie" nu e cunoscutã decît prin þãranii cu fluier si tãrãncutele cu fote. (M. B.)

* De tinut minte ce a zis un copil rom din Alexandria, la Observatorul Antenei 1, duminica trecutã: "Eu am învãtat sã ne civilizãm frumos cînd mergem undeva". (D. S.)

Cu ochii-n 3,14

[GAZETAR]

O poveste cu sefi
Robert TURCESCU


"O redactie este o structurã birocraticã bazatã pe o ierarhie de functii", stãtea scris, cu litere de-o schioapã, pe unul dintre manualele de jurnalism cuprinse în bibliografia obligatorie din anii mei de facultate. Si, probabil, are prea putinã importantã dacã e vorba de facultatea de jurnalism, pe care am absolvit-o eu, sau de cine stie ce altã specializare.
Principiul ierarhiei functiilor guverneazã orice structurã birocraticã, fie cã vorbim de redactii, uzine, ministere sau spitale. În teorie, birocratia ajutã: responsabilitãtile sînt distribuite cu grijã, pe diverse paliere, evitîndu-se, astfel, riscul lipsei de autoritate sau al acumulãrilor periculoase de putere decizionalã în mîinile unui singur om. În plus, aceeasi teorie a structurilor birocratice eficiente vorbeste despre randamentul sporit al muncii atunci cînd existã structuri ierarhic superioare, în stare sã controleze prestatia angajatilor.
Cu alte cuvinte, teoria, bat-o vina, zice cã împãrtirea în sefi si subordonati ar trebui sã fie o binecuvîntare. Nu zic nu, dar inventatorul acestei teorii sînt convins cã n-a cãlcat prin România. Altminteri, bãnuind cã vorbim de un om de bun-simt, ar fi fost nevoit sã regîndeascã teoria binefacerilor pe care le aduc în viata unei societãti structurile birocratice.

N-am sã cad în pãcatul de a traversa locuri comune. Asa-numita birocratie din institutiile publice românesti e arhicunoscutã. Ceea ce e surprinzãtor si relativ nou în aceastã poveste se leagã de felul în care a fost pusã în practicã teoria structurilor birocratice în întreprinderile private din România.

Firmele românesti sînt pline de sefi. Fiecare, cu felia lui de responsabilitãti. S-a ajuns pînã într-acolo încît - nu e glumã! -, la una dintre companiile cu care colaborez, în urma unor restructurãri pentru "eficientizarea activitãtii", au fost angajati la departamentul administrativ trei sefi în locul unuia singur. Sarcinile au fost si ele redistribuite: primului sef i s-a dat în grijã aprovizionarea, celui de-al doilea i-au revenit în sarcinã masinile, iar pe cel de-al treilea l-au numit responsabil peste femeile de serviciu si garderobiere. Biroul în care, pe vremuri, exista un singur sef a fost împãrtit în trei. Adicã s-au mai adus douã mãsute si douã scaune. Dar, pentru cã nimeni n-a stat sã-si batã capul cu responsabilitãtile fiecãrui sefulet în parte, în scurtã vreme, s-a ajuns la situatia previzibilã în care de aprovizionare, masini, garderobiere si femei de serviciu au început sã se ocupe toti trei.
În rîndul personalului din subordine au început sã aparã nemultumiri si semne de întrebare, iar la nivel ierarhic superior a fost repede înregistratã o stare de neîncredere în capacitatea celor trei de a-si îndeplini obligatiile de serviciu. Prin urmare, dupã cîteva avertismente, toti trei au fost înlocuiti. Pe posturile lor, o comisie de evaluare, creatã pentru a preîntîmpina un nou esec, a adus alti trei sefi. Scenariul s-a repetat: imediat, atributiile specifice au fost uitate, ba, mai mult, cei trei au ajuns la concluzia cã treaba pe care o aveau de fãcut putea fi foarte bine gestionatã de un singur sef. Asa cã au început sã se acopere unul pe altul, chiulind de la serviciu, cu rîndul. Povestea n-a tinut mult. Înstiintatã, conducerea companiei a decis sã ia mãsuri: deasupra celor trei sefuleti a fost instalat un sef mai mare, care sã controleze activitatea departamentului. Biroul însã a rãmas acelasi. Asa cã, în loc de trei mãsute, sînt patru acum, iar solicitãrile de orice naturã, adresate departamentului administrativ nou-înfiintat, urmeazã un ritual aparte. Sã presupunem cã ai nevoie de un pix: bati la usã, intri, te îndrepþi spre masa sefului mare, cãruia îi înmînezi o cerere scrisã, pe care seful cel mare scrie "Se aprobã!" Si, cu gesturi largi, îti indicã unul dintre cele trei birouri ale sefilor mai mici, aflati în aceeasi încãpere. Sefii cei mici preiau cererile si le transmit, mai departe, angajatilor din subordine. La finalul fiecãrei zile, seful cel mare i-a obligat pe sefii cei mici sã redacteze un raport de activitate, din care sã rezulte, cu punct si virgulã, toatã munca depusã de ei de-a lungul orelor de lucru. Pentru cã, uneori, se întîmplã sã n-aibã nimeni nevoie de pixuri noi sau de hîrtie igienicã, sînt zile în care sefii mici trec pe foaia de raport cãtre seful mare o propoziþie care-mi aminteste de raportul gãrzilor cãtre comandanti: "În timpul serviciului meu, nu s-au înregistrat nici un fel de solicitãri!". Punct.

Asa aratã "birocratia eficientã" în varianta autohtonã. Ierarhia functiilor existã, dar, de nenumãrate ori, ea nu foloseste decît pentru a aduce în pozitii fruntase prostia ridicatã la rang de virtute si management eficient.

[GAZETAR]

Cum ne vindem tara?
- concurs pentru cititori: cel mai bun slogan pentru România -





Tema numãrului din 1 aprilie (nu e pãcãlealã, sîntem o revistã serioasã) este "Cum ne vindem tara? ".
Concret, este vorba despre "branding-ul de tarã", despre ce trebuie fãcut pentru ca "produsul România" si imaginea sa sã fie mai bine ambalate, promovate si "vîndute" în exterior.

Orice campanie de promovare are nevoie de un slogan si de un simbol care sã fie folosit în reprezentãrile grafice. Asteptãm de la cititorii dilematici:

* un slogan pentru România;

* sugestii pentru un simbol care sã poatã fi folosit în "logo-ul" campaniei.

Pînã acum, astfel de campanii au folosit mînãstirile din Bucovina, sculpturile lui Brâncusi, figura lui Vlad Þepeº etc. Sloganul din spoturile transmise recent pe Discovery era "România - mereu surprinzãtoare". Oare n-avem ceva mai bun?

Aºteptãm rãspunsurile dumneavoastrã pe adresa redacþiei (str. Constantin Daniel nr. 11, 010631 Bucuresti) sau prin e-mail ([e-mail]) pînã la data de 25 martie.

Sloganurile vor fi publicate în revistã, iar cele mai bune vor fi premiate:

[Gazetar]

Cititori în trend-uri
Lucian Mandruta




Anul ãsta se poartã cititul.
N-am citit încã nicãieri despre asta, însã trendul pluteºte în aer.
În revistele mondene, vedetele vorbesc despre hectarul de bibliotecã pe care l-au devorat în adolescentã (umitor, fãrã ca asta sã lase sechele...).
Oamenii de afaceri fac aluzii la autorii de business care le-au schimbat destinul (Marx la felul unu, Kotler la desert, c-asa au fost vremurile).
Iar politicienii îsi trimit soferii la Cãrturesti, sã ia un teanc de Cãrtãrescu, cu care sã arunce (la figurat, fireste) în capul adversarilor.

Ce mai, tara întreagã e un cabinet de lecturã. Simulatã, e adevãrat, dar nu mai puþin respectabilã. Nu e putin lucru sã te prefaci cã i-ai citit pe Plesu sau Patapievici - cîteva citate tot trebuie sã-ti scoatã asistenta personalã, în caz cã te întreabã cineva în vreun talk-show. Si oricum, trebuie sã cumperi cartea - ceea ce contribuie la pãstrarea în viatã a editurilor ºi librãriilor. Pe de altã parte, admiratia simulatã nu e mai putin valoroasã decît cea sincerã. Cine stã sã refuze gloria lumeascã, chiar dacã lumea asta e complet stupidã, analfabetã si grobianã? Poate dl Cãrtãrescu, dar lucrãm sã-l dãm pe brazdã ºi pe dumnealui.

De altfel, reabilitarea publicã a conditiei de scriitor e importantã nu doar pentru moralul cîtorva vedete ale condeiului, ci si pentru întreaga comunitate literarã. E putin ironic cã treaba asta vine din partea unora care nu pot lega fãrã durere subiectul de predicat, dar au fost pe lume surprize si mai mari si n-a fãcut nimeni atac de cord.
Asa cã meritã sã recunoastem cu bãrbãtie: dacã e sã salveze cineva cultura, moftangiii o vor face. Stupizii. Idiotii.
Condusii ºi conducãtorii - auto sau de stat.
Nu consumatorii ei tipici, dãscãlimea si adolescentii, ci publicul larg - cum se mai numeste - devoratorii de Vacante Mari, reviste de paparazzi ºi reclame cu muncitori electrocutati.
Ãstia sînt o piatã potentialã de cinci sute de mii de cãrti pe an - si e chiar pãcat sã o lãsãm ne-exploatatã.
De ce-ar avea scrupule editorii, cînd toti producãtorii de detergent le-au abandonat?
Pe de altã parte, la fel ca ºi consumul de peste, cititul simulat dezvoltã inteligenta aproape la fel ca cel adevãrat. Oamenii care pretind cã citesc fac eforturi uriase de cizelare si chiar de rescriere, în mintea lor, a operei pe care pretind c-o cunosc. Ãsta e un exercitiu de imaginatie si, cum creierul e si el un muschi, chiar nu conteazã prea tare dacã ridicã haltere la sala de fitness sau bolovani de pe drum. Totul e sã-l exersezi.

Toatã chestia în cititul imaginar e sã stii sã-ti alegi autorii. La fel ca botul pantofilor (cînd ascutit, cînd rotund), si aici sînt mode ºi sezoane, revelatii ale verii ºi autori clasici, care se poartã oricînd.
Acum cîtiva ani mergea Liiceanu, în sezonul trecut era de bon ton sã pretinzi cã l-ai citit pe Patapievici, în primãvara asta esti depãsit dacã nu stii numele Ioanei Baetica.
Cãrtãrescu e însã ca ºi cravata: se schimbã doar textura ºi culoarea - numele rãmîne un accesoriu de nelipsit în orice tinutã elegantã, de searã (simulat) culturalã.
Si la autori strãini funcþioneazã analogia.
Coelho e ca blugii: la trei luni mai iese un model, dar nãdragii sînt de fapt aceiasi.
Revelatia anului e de asteptat însã sã fie Dan Brown, un fel de alternativã raiatã, cu mansete fantasy, care te convinge în 300 de pagini cã întelegi totul din marea culturã.
Un fel de McDonald's al Renaºterii: ieftin, bun ºi rapid. Asta ca sã nu ne mai facem iluzii cã dincolo e altfel.

De fapt, Dan Brown e un exemplu paradoxal, pentru cã lumea chiar îl citeºte cu adevãrat.
Volumul lui (Codul Da Vinci) e destinat exact acestui tip de public cãruia îi place sã pretindã cã devoreazã chestii "grele".
E de fapt o imitatie de carte pentru imitatii de cititori. Autorii nostri ar trebui sã ia seama la trend-ul ãsta: mîine, din asta se vor face banii.
Si gloria - care, în premierã pe tarã si în ciuda împotrivirii literatilor de modã veche - se pregãteste pentru lansarea modelului ante-postum.
Un clasic în viatã - iatã o expresie pe care o vom auzi tot mai des la coafor.

Lucian MÎNDRUTÃ<br>

[Florian Ciobanu]

De ce simpatizez bãrbatii
Georgiana ALEXANDRU


Pentru cã nu fac curã de slãbire atunci cînd fac burtã dupã 30 de ani; pentru cã încep sã cearã drepturi egale cu femeile: pentru cã se fîstîcesc cînd cineva gafeazã si îi întreabã, de fatã cu consoarta, ce mai face vreo iubitã pasagerã prin viata lor; pentru cã urãsc sã meargã la medic; pentru cã suportã mofturile si umilintele servite de femei în pragul unor crize de nervi; pentru cã se simt abandonati dacã pleci din pat noaptea fiindcã nu poti sã dormi; pentru cã se sperie de femeile care plîng, dar se însoarã cu ele; pentru cã urãsc supermarket-urile; pentru cã se aprind dupã colegele sau subalternele cu picioare lungi izvorîte din fuste scurte; pentru cã din nobile simtãminte de vinã mãrturisesc nevestei cã au fost în "cartierul roºu";
pentru cã se tem sã ne spunã cã ne iubesc; pentru cã îsi învãluie slãbiciunile în cuvinte, birouri ori masini pompoase; pentru cã sînt în stare sã fure, sã ucidã, sã conducã pentru a se simti puternici în fata unei femei; pentru cã stiu sã tacã mai pasionant decît orice femeie; pentru cã le vine greu sã meargã sã-si cumpere haine singuri; pentru cã nu stiu sã spunã nici nu, nici da; pentru cã se însoarã cu printese legendare, care apoi se transformã în scorpii reale; pentru cã stiu sã citeascã o hartã; pentru cã pot sã schimbe neoane în case cu tavan înalt; pentru cã stiu povesti si citate din clasici; pentru cã stiu cã si eu le sînt simpaticã lor.


[e-mail]

[GAZETAR]

Recviem pentru un cui


Meritã sã cititi romanul de debut al tinerei Olga Lossky, Recviem pentru un cui, apãrut anul trecut la Gallimard si tradus acum de Doina Jela-Despois la Editura Curtea Veche.
E uimitor cum reuseste fata asta nãscutã în 1981 la Paris, dintr-o familie ruseascã stabilitã de trei generatii în Occident, sã-si imagineze atît de veridic viata dintr-un apartament moscovit "în comun", sub regimul sovietic. Iesitã de sub mantaua lui Gogol, combinatie de Bulgakov cu Ilf si Petrov plus filosofii ortodoxismului, povestea bãtrînului Fiodor Vasilievici si a colocatarilor din "cuibul de cate" promiscuu, obsedati de sãrãcie, suspiciuni si coruptie, are culoare si miscare cinematograficã, umor absurd si patetisme tipic slave. Si mai are acea intuitie a tragicomediei emotionante, echilibristicã pe coarda dintre rîs si plîns, deasupra unor abisuri sufletesti, pe care probabil artistii rusi o poartã în genã.<br>
Adriana Bittel
mergi pe mîna mea

[GAZETAR]

cu dilema la croitor
Mircea DINESCU



Institutul National al Memoriei din Slovacia a publicat o serie de documente din arhivele fostelor servicii secrete comuniste din care rezultã cã mai-marii cultelor religioase cîntau si prin stranele Securitãtii cehoslovace. Prea-Sfintitii nostri fãceau asemenea vocalize?


La scoala de dans ºi bune maniere de la Bãneasa, cîtiva înalti prelati români au învãtat de mici sã calce a popã dupã manualul pãrintelui KGB, Dzerjinski. Un amic
detine în arhiva personalã memoriul unui arhimandrit adresat secretarului general al partidului în care Prea-Sfintia sa se plînge cã i-au cam ruginit cele trei stelute de colonel de sub sutanã, drept pentru care îl implorã pe sfîntul Neculai sã se milostiveascã si sã-i acorde, cu ocazia celui de-al XIV-lea Congres, steaua babanã de general.
Dacã povestea nu v-a plãcut, pot sã vã spun si altele, cã tolba e plinã.<br>

[GAZETAR]

Ghearã Marin
Eugen ISTODOR

(Partidul Mileniului 3)


Ironia

Nu ne vedem prea des, dar cînd ne vedem scoatem adevãrate perle. Atacurile noastre directe la adresa Puterii, indiferent de cine este acolo sus, întrec orice Vacanta Mare, Tucã, Turcescu la un loc. Ne ironizãm între noi, fiindcã avem oameni care tin cu Nãstase, altii cu Bãsescu ºi ne permitem sã-i luãm în balon pe fiecare dintre ei si cînd unii cad în tãrbacã îi terminãm, nu avem tatã sau mamã.
Sîntem duri-duri, de nemaipomenit. Nu ne vine sã credem cã scoatem sînge din omul ãla. Noi, cei bãtãiosi de joc, tinem cu un singur om, domnul Foculescu, omul care a dat acestei crestinãtãti un partid bine ancorat în realitãtile lumii noastre si care crede cã astfel, prin ironie, putem depãsi orice realitate existentã.<br>
Partid mic

Partidul nostru este partidul care creste treptat ºi sigur. În fiecare zi crestem cu un membru, ceea ce este perfect. Gîndiþi-vã, în patru ani cîþi membri vom avea, dar membrul nostru e membru, nu este om din ãsta, care sã nu ai bazã pe el. Azi voteazã cu noi, mîine cu cine? Sau vorbeste cã ne voteazã si, de fapt, e cu altul.
Nu se poate chiar asa bãtaie de joc.

Ideologia

Pentru oameni, în favoarea oamenilor. Ce întelegem din ce spune cutare sau cutare? Nimic, de la noi se înþelege totul. Viata acestui partid este a oamenilor lui. Ne spunem pãsurile, ne spunem relele ºi din aceste impasuri ale guvernantilor, gãsim solutii si le propunem ca puncte în programul partidului.

Studii

Eu am terminat o scoalã de strungari ºi am ºapte clase. Am niste reciclãri de pe timpul lui Ceauºescu, pe probleme de muncã politicã, eu fiind secretar în FDUS. Nu am fost membru de partid niciodatã, dar mintea mi-a fost marcatã de acest tip de gîndire.
Dar iatã, prin ironie, prin puterea de a gîndi altfel, depãsim, depãsim. Nu ne lãsãm si nu trãdãm pe nimeni. Sîntem noi însine si trecem fãrã voia noastrã mai departe, orice granite.
Sîntem puternici prin ceea ce credem, gîndim, prin microbii ce-i strivim, descoperim ºi iar strivim.
Sînt microbii trãdãrii.
Dar noi îi prindem.
Îi strivim.

[Florian Ciobanu]

Cu ochii-n 3,14



UN EXPERT ÎN MATERIE DE INTERVAL CONSIDERÃ
SPECTACOLUL COMUNICÃRII
O LEGÃTURÃ CU NIMIC

* Julian Barnes, autorul acelui încîntãtor roman Papagalul lui Flaubert , un expert în materie de relatii franco-britanice, îi spune deschis lui Bernard Pivot: "Francofobia este primul sentiment european al englezului". Pivot recepteazã ideea cu voiosie intelectualã. (R. C.)

* Vanghelie e, pe panourile electorale, "fidel unei capitale seduse si abandonate" de Bãsescu. Ce uitã primul nostru conjugator national al verbului "a fi" este cã mai sînt cîtiva în biografia eroticã a Capitalei, liber alesi de matroana dîmboviteanã, plus o droaie care mai stau si acum pe interval, scrîsnind, ca toti refuzatii: "Curva dracu'!". (S. S.)

* Un grup de parlamentari rusi a protestat si a cerut interzicerea spectacolului Copiii lui Rosenthal la Teatrul Mare, pe motive cã ar reprezenta o pornografie. Libretul, scris de Vladimir Sorokin, contestat scriitor postmodern, imagineazã cum savantul Rosenthal creeazã clonele lui Wagner, Ceaikovski, Mozart, Mussorgski, Verdi: înghesuiti pe peronul unei gãri, ei nu se comportã conform rangului conferit de posteritate, iar Mozart se încurcã cu o prostituatã. Protestului parlamentar li s-au alãturat tinerii din organizatia "Sã pãsim împreunã", miscare pro-Putin, care considerã spectacolul o manifestare de magie neagrã ºi cer suspendarea lui. Clona lui Mozart e o fictiune, clonele KGB existã fãrã aportul stiintei si li se spune Putinjugend . (M. B.)

* Un prieten (român) din Paris îmi trimite urmãtorul "3,14": "Într-un RER, odatã, lume putinã, asezat lateral fatã de mine un negru citea absorbit. Mã întorc sã vãd ce citea, rãmîn trãsnit: pe copertã, în ROMÂNESTE (!), Arta comunicãrii adevãrului biblic!!!! Adicã si în româneste, si evanghelizator! Era atîta de neînteles (de ce negru, de ce în Franta, de ce pe româneste?!), încît nici n-am mai avut curaj sã-l întreb, oricum trebuia sã cobor ". (a. l. º.)<br>
* Seria întîmplãrilor ciudate (SÎC) continuã; dupã Cameron Diaz de pe dulap, iatã ce SMS primesc sãptãmîna trecutã, hodoronc-tronc, nitam-nisam, habar n-am de la cine & fãrã nici o legãturã cu nimic: "mitzi, sper ca n-am aprins flacari si ca nu te rujezi acuma pt ca mai berea asta (sic ) si ma car! EnasolAICI". Sper cã mitzi nu era pe dulap. (a. l. º.)<br>

DOI PROTAGONISTI
AI ÎNCÃLZIRII NEOBISNUIT DE ÎNALTE ÎNCÃ MAI OFERÃ PACE.
ªI INVERS: ÎNCÃ MAI CIRCULÃ
TOT FELUL DE PROSTII
PRIN FATA CASEI OMULUI

* Reclama la ciocolata Primola, care, pe vechi, cultiva egoismul spunînd cã n-o împarti cu nimeni, a dat, mai nou, înapoi: acum cei doi protagonisti ai noii reclame afirmã cã îsi împart lucrurile esentiale, de carierã ºi alte cele, în afarã de ciocolata Primola, care devine, mai elegant ºi mai soft, "Alegerea personalã". (I. P.)

* A scãzut sau nu Everestul cu 1,3 metri în urma alarmantei încãlziri a Terrei? E o întrebare la care trebuie sã rãspundã o echipã de specialisti chinezi,
plecatã într-acolo. Mi se pare presantã, ca orice tine, în lumea asta, de infinitul mic. (R. C.)

* Soferul unui taxi, în care mã aflam, a fost obligat sã frîneze brusc, pentru cã o femeie scundã ºi grãsutã, avînd niste pantofi cu tocuri neobisnuit de înalte ºi ochelari cu multe dioptrii, tocmai trecea strada printr-un loc nepermis. Soferul a scos capul pe geam si i-a strigat: "Ghinionul tãu cã ai tocuri!". Apoi a întors capul spre mine ºi mi-a explicat complice: "Dacã n-ar fi avut tocuri asa înalte, n-ar fi putut sã coboare de pe trotuar pe aici... cã dãdea cu curul de bordurã". (A. M.)

* Dupã meciul cu Olanda (scor 2-0 pentru ei), suporterii si oficialii Nationalei încã mai sperã o calificare. Se cautã tot soiul de motive pentru esec, dar nu se gãsesc vinovatii. Una peste alta, evolutia a primit, pop..ar, calificativul de "binisor". La meci, ne-am simtit bine... Da, dar mie îmi lipseste aici completarea lui Hagi la comentariul unui meci la care Nationala a iesit învingãtoare: "Ne-am simtit bine, am dat si-un gol!". (M. M.)

* De unde mai primesc spam: de la www.biserici.ro . Ce-i drept, nu mi se oferã Rolex sau Viagra, ci sã comand pe Internet niste cãrti despre har, suflet, mîntuire etc. Dar tot spam e, Doamne, iartã-mã!... (M. V.)

* Bomba zilei (unde altundeva decît în Orientul Mijlociu?): Israelul a egalat Islanda, în minutul 90, prin jucãtorul Suan - de origine arabã.
Suan e celebrat în presã ca "un erou al Israelului". Si tot nu se face pace!... (R. C.)

* "Conteazã pe cine CONTEAZÃ", acesta e sloganul lui Adriean Videanu în alegerile pentru Primãria Capitalei. Merge. Mergea si invers. (M. M.)

* Mi-a sãrit în ochi, pe un plic primit la redactie, o urare adresatã de Posta Românã clientilor sãi cu prilejul trecutelor sãrbãtori de iarnã ºi care, iatã, încã mai circulã în libertate: "Posta Românã vã ureazã corespondentã usoarã si La multi ani! ". (D. S.)

* Spuneti-mi si mie (cã, neavînd organ, nu mã pricep): Adrian Enache este un bãrbat seducãtor? L-am vãzut în emisiunea Ce vor fetele de pe Prima TV cum se misca "senzual" ºi "provocator", etalîndu-si penibil rotunjimile si colãceii (care, în ultima vreme, sînt din ce în ce mai consistenti), l-am auzit spunînd tot felul de prostii ºi povestind despre cum îi place lui "sã ejaculeze spiritual". "Fetele" din platou erau date pe spate de prestaþia masculului.
Ori ipocrizia e mare, ori sîntem, într-adevãr, specii diferite. (C. P.-B.)

* Am vrut sã scriu un "3,14", dar am uitat. Am vãzut acum vreo douã sãptãmîni un tip la TV care a devenit eroul meu secret. A stat în cadru douã secunde, era cu ochii umflati de somn si tinea un buºtean în mînã. Povestea era urmãtoarea: soferii fãceau grevã ºi mergeau prin fata casei omului, cu claxoanele la maximum.
Trebuie sã fie neplãcut sã îti treacã o sutã de TIR-uri claxonînd prin fata casei, cînd dormi. Asa cã eroul meu a luat busteanul si l-a aruncat în parbrizul unuia dintre TIR-uri. Omul nu era nici Tãriceanu, nici patronul, deci nu le putea creste salariul.
De ce claxonau atunci?
V-am spus, e eroul meu secret. (C. G.)

Cu ochii-n 3,14

[gugumita]

Salut tuturor !!!
Nu sunt craioveanca, dar am fost, de curand, in Cetatea Baniei, cu ceva treaba si, normal, mi s-a facut si foame. S-am plecat, la-ntamplare sa caut un local, fara pretentii, dar cu mancare buna. Si...l-am gasit: e exact langa piata centrala si se cheama "La Parla". Pe firma scria fast-food si eu nu prea agreez genul asta de localuri, dar ma grabeam s-am zis sa risc. Si nu mi-a parut rau deloc, credeti-ma pe cuvant, se mananca SUPER !!! Toata mancarea e facuta pe loc, ti-o aduc fierbinte si toti sunt simpatici si nu-ti trag teapa la nota de plata, ceea ce e un lucru rar in zilele noastre.
Asa ca, daca va duceti acasa, vi-l recomand cu toata increderea !!! N-o sa va para rau. Eu am luat si pliantul lor, ca data viitoare cand mai ajung pe acolo sa-mi fac rezervare. Apropos, pe pliant scrie ca onoreaza si comenzi acasa. Incercati !
Pupici la toata lumea,
Gugumita