Cafea la nisip (Colectia cafelelor baute)

[GAZETAR]

Cu ochii-n 3,14

TOATÃ ECHIPA ANTRENATÃ
DE PARTENERELE TRANSFORMÃRILOR E OK, DAR FIECARE OPRIRE
ARE UN PRECURSOR DE PIATRÃ

[/center]

* Pe site-ul operatorului de telefonie mobilã care sponsorizeazã naþionala Franþei, toatã echipa antrenatã de Domenechinho, de la Bartezinho (portar) pînã la Zidaninho ºi Henrynho, a fost brazilianizatã. E cel mai suav omagiu care ne poate face sã surîdem în zdrobeala noastrã sufleteascã de suporteri ai seleçao. (R. C.)

* O recentã dilemã (taxinomicã, dar ºi personalã) nu-mi dã pace: cum se numesc partenerele cãluþilor de mare? Iepe de mare? Cãluþe de mare? Dar puii? Cãluþei, mînji de mare? (M. C.)

* De curînd, la televizor, am dat peste o nouã emisiune în care o echipã de "specialiºti" vine ºi-þi transformã casa. Dupã bunul lor plac. N-o sã-mi expun pãrerea despre schimbarea la faþã a respectivelor apartamente, doar o nedumerire sincerã ºi fãrã umbrã de ironie: de ce toþi proprietarii, la vederea transformãrilor, izbucnesc în plîns? (S. G.)

* SMS trimis de o prietenã din Londra în timp ce mã aflam în Toscana, Italia: "David Hockney (marele artist britanic stabilit în State, care împlineºte 69 de ani pe 9 iulie) la TV: "Cînd eram tînãr, era ilegal sã fii gay. Acum, chestia asta e OK, dar nu ai voie sã fumezi. Întotdeauna existã ceva". (a. l. º.)

* "Infidelul neprins e soþ cinstit", citeºte o tînãrã (soþie, probabil) cu rimel îmbrobodit pe gene, în metroul din Roma; titlul e în româneºte - ºi dilema ei, nu mã-ndoiesc, la fel. La o staþie urcã trei bãrbaþi: doi preoþi (unul, peste 50, altul în jur de 30) ºi un tînãr bine fãcut, în sandale, blugi ºi un tricou pe care scrie "Jesus Inside". Vorbesc în polonezã. De jur împrejur, peste tot, asiaticii cu paporniþele lor. Cîþiva turiºti - americani, nemþi, francezi... Lume, lume. Fiecare cu ale lui. Cãci toate drumurile duc la Roma. (a. l. º.)

* În Deva existã un cartier numit "Micul Dallas". În Blaj vezi din tren un club de atletism numit "Mica Romã". Urmãtoarea oprire, pentru evitarea cacofoniei, Copºa Micã... (S. S.)

* De ceva vreme, primesc pe e-mail spam de la biserici.ro, iar ultimul mesaj are un text cu titlul "Biblia - posedatã, dar puþin cititã ºi studiatã". "Biblia posedatã" - iatã un oximoron care mã face sã iert toate banalitãþile cu care continuã textul. (C. P.-B.)

* Am vãzut cã Partidul Democrat ºi Partidul Conservator au inaugurat, fiecare, cîte un bust al lui P.P. Carp. Bineînþeles cã fiecare partid ºi-l revendicã drept "înaintaº" ideologic, altminteri ce sens ar mai fi avut osteneala? Dacã cele douã partide vor fi primite, pînã la urmã, în Partidul Pop..ar European, pariez cã dupã 2007 vor organiza (fiecare!) cîte un simpozion la Bruxelles, cu tema "P.P. Carp - un precursor al pop..arilor europeni". (M. V.)

* Avem deosebita plãcere sã vã anunþãm pe aceastã cale cã Dilema veche ºi Institutul Cultural Român s-au încuscrit: Ruxandra noastrã l-a luat în cãsãtorie pe Dragoº al lor. Le dorim "Casã de piatrã" ºi tot ce-i mai bun în viaþã! (Redacþia)


DEZINFECTAREA SE FACE,
NORMAL, PE NAÞIUNI,
ÎN URMA UNOR MODIFICÃRI
ALE ULTIMELOR SPECII

* La graniþa dintre România ºi Ungaria existã o instalaþie de dezinfectat maºinile. E poate normal,
. ar zice unii, pentru cã noi avem gripã aviarã. Numai cã dezinfectarea se face la intrarea în România ºi nu la ieºire. Adicã, înainte sã intri într-o þarã mai murdarã (din toate punctele de vedere), trebuie sã te speli. Iar pentru treaba asta se percepe ºi o taxã. (A. M.)

* De cînd colega mea M. B. mi-a povestit ce a auzit ea, mergînd aºa, normal, pe stradã, nu-mi iese din cap acest dialog dintre doi bãrbaþi curãþei, cam la 40 de ani: "Ai citit vreodatã Borges?" (rostit cum se scrie) "Nu." "Mãi, ai zice cã e Eminescu!". (R. C.)

* Într-un experiment dat pe Discovery, reprezentanþilor mai multor naþiuni li s-au aplicat ºocuri electrice de 1.200 V pentru a se testa rezistenþa (pe naþiuni) la curentul electric. În finalã s-au calificat cinci naþiuni, iar top-ul a arãtat astfel: pe locul 5 Anglia, pe 4 Australia, pe 3 Noua Zeelandã, pe 2 Africa de Sud, iar cîºtigãtoarea a fost India. (M. C.)

* Întrebat ce o sã facã dupã viitoarele alegeri, cînd conform Constituþiei nu va mai putea candida pentru a treia oarã la postul de preºedinte la Rusiei, Vladimir Putin a rãspuns: "Voi conduce un partid politic. De opoziþie, fireºte!". De condus o sã conducã, nu are nici un fel de îndoialã, dar nu e exclus ca în urma unor modificãri ale Constituþiei, cerute de unii ºi de alþii, el sã conducã opoziþia stînd la Kremlin. (M. B.)

* Tabloidul german Bild - unul dintre cele mai citite ziare de pe continent - oferea (numai bãrbaþilor!) cîteva sugestii pentru umplerea ultimelor zile fãrã meciuri de Mondial fotbalistic: 1) a se verifica dacã soþia dvs. mai este încã acasã; 2) a se înþelege cã a început ºi Turneul de tenis de la Wimbledon; 3) a se pricepe cã a început ºi Turul ciclist al Franþei; 4) a se verifica dacã v-aþi schimbat, în fine, ciorapii; sau 5) a merge la Baden-Baden, pentru a le ajuta pe soþiile ºi prietenele fotbaliºtilor englezi sã-ºi care sacoºele de shopping (sã spunem, dacã mai e nevoie, cã, spre bucuria germanilor, Anglia a pãrãsit competiþia, eliminatã de Portugalia). (A. C.)

* Privind pe geamul blocului, poþi observa moda la cãþei: dacã pînã nu de mult trend-ul era ca patrupedele sã-ºi care singure, în bot, pachetul cu biscuiþi sau punga cu mîncare, acum a apãrut altul, mult mai democratic - cîinii fac corp comun cu pisicile, împãrþind, fãrã prejudecãþi sau graniþe între specii, acelaºi loc de dormit. (I. P.)


SE POATE ªI ALTFEL:
CIOBURI ÎN ACEEAªI ZI

* Un spam sexual m-a descumpãnit de-a binelea: "Have you ever dreamt to have a very hard penis during all process?". Cum adicã "during all process"? Ce, se poate ºi altfel ºi eu nu ºtiu? (M. C.)

* În Piaþa Universitãþii, o fetiþã vindea: un dop de plutã gãurit, un raportor din plastic, o revistã veche despre culturism cu un musculos pe copertã, cinci piese de puzzle ºi un Fred Flinstone din cauciuc. Probabil tot ce gãsise ea prin casã ºi crezuse cã este "de valoare". Nu pãrea "pusã" acolo de un tatã alcoolic, iar micul comerþ nu era un pretext pentru cerºetorie, cãci fetiþa pur ºi simplu stãtea pe bordurã ºi se uita cu o speranþã palidã la oamenii care treceau nepãsãtori, posaci. Dar ei nu aveau cum sã o vadã, cãci cioburi din oglinda vrãjitã a lui Andersen le intraserã în ochi ºi în inimi. (A. P.)

* Potrivit unui anunþ apãrut în ziarul Ziua de joi, 29 iunie 2006, absolvenþii Liceului Corabia vor aniversa joi, 31 august 2006, la ora 10, împlinirea a 50 de ani de la terminarea liceului, "în localitatea Dunãrea din strada Cuza Vodã". În aceeaºi zi ºi la aceeaºi orã, în localitatea România din strada Niþu Vasile nu se va aniversa nimic. (D. S.)

Cu ochii-n 3,14
Dilema Veche

[GAZETAR]

All inclusive

Robert TURCESCU | alte glasuri, alte pãreri

sursa:Dilema Veche

Cîteva situatii aparent banale: românul pe plaja din Albena, Paralia sau Marbela, pentru început.
E civilizat, nu vorbeste tare, nu simte nevoia sã urle în gura mare dupã soacrã sau dupã copii, aruncã hîrtiile si mucurile de tigarã la cosul de gunoi, supravietuieste ore bune fãrã manele si, în general, nu-l poti deosebi de neamt, italian sau francez.

Urmeazã românul pe strãzile din New York sau Berlin:
stã la semafor, respectã indicatoarele de tip „Oprirea interzisã“, nu parcheazã în locuri nepermise, cedeazã trecerea, ba chiar e dispus sã-si plãteascã parcarea si, lucru mare, nu suportã sã-si vadã masina murdarã, asa cã face vizite relativ dese la spãlãtorie.
În fine, românul la Paris, la Venetia sau la Roma:
stã linistit la coadã sã ia bilete pentru intrarea în muzee sau expozitii, deschide usa doamnelor, se îmbracã frumos si vorbeste asemenea.

Dar minunea cea mare e alta: plecat în vacantã sau doar într-o scurtã deplasare, fie ea si de serviciu, dincolo de granitele tãrii, românul zîmbeste!
Da, da, aici e minunea minunilor, zîmbeste odatã cu stewardesa din avion, zîmbeste receptionerei de la hotel, zîmbeste chiar si cameristei ori soferului de taxi.

Cîteodatã, la New York mai ales, intrã rapid în spiritul locului si zîmbeste chiar si necunoscutilor întîlniti în spatiul strîmt al cabinei ascensorului din hotel.
Deci se poate.
Întrebarea fireascã este de ce nu se poate si la Urlati, la Bucuresti sau în Constanta?
Ce diferente majore existã între plajele sau strãzile de aiurea si plajele de la Mamaia sau strãzile din orasele României?
De ce la noi ne vine sã aruncãm pe jos, sã înjurãm, sã scuipãm, iar cînd sîntem la ei, nu?
De ce la Bucuresti nu se zîmbeste, dar pe strãzile din New York sau Atena ne relaxãm, brusc, si cumpãrãm, cu zîmbetul pe buze, un ziar sau o pîine?
Eu, unul, nu stiu un rãspuns.
Am auzit explicatii aproape savante despre legãtura dintre civilizatie si atitudine, mi s-a spus cã orice turist ajuns într-o tarã strãinã se comportã ca un lichid care ia forma recipientului în care e pus, cu alte cuvinte, ajunge sã se comporte rapid în spiritul locului.
Altii mi-au dat explicatii prozaice, spunîndu-mi cã la Tokyo amenda pentru aruncat mucul de tigarã pe jos este o sutã de dolari, iar la Washington te costã douã sute de dolari parcarea în locuri nepermise… O fi.
O fi din toate cîte putin.
E clar însã cã se întîmplã ceva odatã cu iesirea dintre granite si cã orice vizã pe pasaportul lui Miticã înseamnã încã un pas spre lumea civilizatã.
Din acest motiv, mãrturisesc cã, ori de cîte ori aud cum se vaitã hotelierii de pe litoralul românesc cã au rãmas fãrã musterii, mã cuprinde o stare de bine.
Românii care pînã mai ieri transformau plaja de la Eforie sau de la Neptun într-un imens iatac, învelind-o cu cearsafuri si prosoape, n-au abandonat ideea de a merge în vacantã.
Ei sînt plecati sã zîmbeascã putin pe strãzile Romei sau sã prindã rãsãritul întinsi pe sezlongurile plajelor din Creta sau Bodrum.
Au învãtat ce înseamnã all inclusive si stau relaxati, fãrã grija sendvisului pe care trebuie sã-l bage în traistã la bufetul suedez de dimineatã, pentru a avea ce sã-i dea sã mãnînce la prînz lui Gigel.
Cuvîntul de ordine este vacantã, iar pe ecranele televizoarelor din Venetia nu se prind stirile despre Bãsescu, Geoanã si Tãriceanu.
Si de aici începe primul zîmbet…

[GAZETAR]

De ce mint oamenii

23 August 2006
Mihaela Naftanaila
sursa: www.evz.ro/article.php?artid=269499

Femeile mint din altruism, barbatii ca sa fie "macho", arata rezultatele unor experimente facute de americani.

Mecanismele minciunii difera in cazul celor doua sexe.
Barbatii mint de multe ori ca sa apara intr-o lumina mai buna, iar femeile pentru a-i face pe cei din jurul lor sa se simta confortabil.

In schimb, ambele sexe deformeaza adevarul atunci cand respectul de sine este amenintat, iar extrovertitii au tendinta sa o faca mai frecvent decat introvertitii.
Nu toate minciunile sunt periculoase.
Uneori, ascunderea adevarului este cea mai buna solutie pentru protectia intimitatii.

Psihologul american Robert Feldman, de la Universitatea Massachusetts, a ajuns la aceste concluzii in urma unor experimente pe care le-a facut atat pe femei, cat si pe barbati. Rezultatele au aparut in editia electronica a „Live Science” si in „Journal of Basic and Applied Psychology”.

60% dintre oameni au tendinta sa deformeze

Cercetatorul a provocat o conversatie intre doi straini pe care i-a asezat timp de zece minute in aceeasi camera si i-a filmat in timp ce vorbeau.
Fiecare dintre subiecti a fost rugat sa vizioneze o caseta si sa identifice lucrurile neadevarate pe care le-a spus.

Daca anterior vizionarii au afirmat ca au prezentat lucrurile cu acuratete, dupa o scurta analiza au fost surprinsi sa constate ca, in realitate, au deformat faptele.

In urma unor astfel de experimente facute pe mai multi oameni, s-a ajuns la concluzia ca 60a dintre cei chestionati au mintit cel putin o data in timpul celor zece minute de conversatie.

„Oamenii mint din reflex, iar minciuna este o parte a discursului lor social. Nu doar ca exista tentatia de a-i impresiona pe ceilalti, dar oamenii incearca sa se prezinte asa cum ei si-ar dori de fapt sa fie.

Oamenii vor sa para agreabili si unii nu se opun si nu spun ce gandesc din dorinta de a nu-i jigni pe ceilalti”, a spus Feldman.
Minciuna, forma de protectie sau simpla politete

O alta concluzie a psihologului Feldman a fost ca oamenii incep sa ascunda adevarul atunci cand respectul de sine scade. Avantajul este ca nu toate minciunile sunt daunatoare psihicului: „Unele pot proteja intimitatea proprie de rautatea si invidia celor din jur, altele pot fi doar o forma de politete.

Atunci cand acestea indeparteaza omul de realitate, devin insa o problema de sanatate mintala”, este de parere psihologul. El crede ca oamenii incep sa devina atat de preocupati de felul in care ii percep ceilalti incat nu mai pot separa adevarul de fictiune, ceea ce ii poate afecta atat in relatia cu ei insisi, cat si cu ceilalti.

[GAZETAR]

Atei fara voie

Aveam vreo 14 ani, cînd am auzit pentru prima datã cuvîntul ateu.
La ora de istorie, tovarãsul profesor ne vorbea despre credintele dacilor si enumera zeii si divinitãtile antice.
„Dar noi astãzi sîntem atei“ – a tinut sã precizeze.
Nimeni în clasã n-a schitat nici un gest, timp de cîteva minute, apoi unul mai îndrãznet si-a luat inima-n dinti si-a-ntrebat ce poate fi ateu si de ce am fi noi asa cum spune tovarãsul profesor. „Adicã nu credem în nici un zeu“ – a explicat.
„Nici în Dumnezeu?“ – a întrebat naivã o fetiscanã, de parcã Dumnezeu n-ar fi fost tot zeu.
„Nu, nici în Dumnezeu“ – a venit imediat replica. „Atunci de ce mai mergem la bisericã?“ – o altã întrebare. „N-ar trebui sã mai mergeti la bisericã“ – a reluat profesorul si s-a pierdut în argumente prin care încerca sã ne convingã cît de rea poate fi credinþa în Dumnezeu.
În capetele noastre a început atunci o întreagã derulare a zecilor de evenimente pe care am fi putut sã le pierdem, dacã am fi ascultat povetele dumnealui.
Cum era sã nu mergem la bisericã cînd era atît de frumos?
Sigur, copii fiind, nu alergam la bisericã numai sã ascultãm în liniºte cuvintele Domnului, ci si sã ne revedem, sã fim împreunã cu ceilalti, sã primim binecuvîntarea preotului, sã ne purificãm de greselile noastre de peste an, sã ne zbenguim, sã ne rugãm si cîte si mai cîte.
Cît de frumos era în Sãptãmîna Patimilor cînd satul întreg, cu mic cu mare, pãsea în bisericã cu flori în mînã, plîngîndu-l pe Mîntuitor, trecînd pe sub „masa plîngerii“!
Cît de frumoase erau serile de Denii, cînd îngînam, alãturi de preot, de dascãl si de ceilalti, cîntece!
Si-atunci cînd ne plictiseam, ne alergam în jurul bisericii privind cu curiozitate si obstinentã pe geamul de la altar, întrebîndu-ne ce putea ascunde popa acolo de n-aveam voie sã intrãm!
Cu cîtã bucurie asteptam ziua împãrtãsaniei!
Mama ne trezea de dimineatã si în haine noi ne trimitea la bisericã de mînã cu bunica.
Cu aceastã ocazie aduna toatã liota de nepoti si ne învãta cum sã ne comportãm în bisericã, cum sã ne închinãm sau ce rugãciuni ar trebui sã spunem.
Cîtã emotie încercam cînd preotul ne întreba dacã am fost cuminti, iar noi stînjeniti, cu jumãtate de gurã recunosteam c-am mai fãcut cîte o nãzdrãvãnie, dar nu mai mult.
Iar el, îngãduitor, ne da vinul binecuvîntat si ne mîngîia pe crestet.
Posturile nu prea le respectam cu rigurozitate, totusi în ultima sãptãmînã, mama nu ne lãsa sã ne atingem de nimic.
Apoi în dimineata de Pasti nu îmbucam pînã cînd bunicul nu venea cu anafura sfintitã.
Sau la Crãciun, sau la Boboteazã.
Dar cele mai frumoase erau hramurile bisericii din luna lui august. Nelipsiti eram. Fiindcã bunica si mãtusile mele erau marile bucãtãrese ale satului ce preparau mîncarea si dirijau pe toatã lumea, prindeam îndrãznealã si ne înfiinþam acolo cu trei ore înainte de a se asterne masa.
Întinsi pe jos, pe pleduri si covoare, cu linguri aduse de acasã, ne adunam acolo toþi copiii satului.
Mîncarea ni se pãrea cea mai gustoasã, iar o gogoasã toatã pudratã cu zahãr sau o felie de cozonac nu puteau fi înlocuite cu nici o delicatesã din lume.
Urmau apoi merele, perele, strugurii, pepenii.
Preotul si dascãlul tronau în capul mesei, binecuvîntînd petrecerea. Se spuneau povesti, se fãceau glume, veneau invitati, de peste douã sate, descusuti cu insistentã si iscusintã de tãranii mei. Copii, puzderie.
Mîncam în prima zi de post si ne ospãtam a doua zi cu cele mai alese fripturi si sarmale, ciorbe de potroace sau de perisoare.
Tot satul oferea din prea plinul sãu, iar apoi, împreunã, sãtenii se bucurau de aceastã sãrbãtoare a lui Dumnezeu.
Nimeni nu era supãrat si, pentru douã zile, toti uitau de griji si probleme.
Cum am fi putut sã renuntãm la toate acestea doar pentru cã, dintr-o trãsãturã de condei, un profesor ne-a fãcut atei?
Atunci de ce rugãciunile bunicilor ne alungau durerile?
De ce un „Tatãl Nostru“ ne ajuta sã ajungem cu bine acasã de la scoalã, noaptea, pe drumul pustiu în care doar Dumnezeu ne-ar fi putut cãlãuzi pasii?
Asa fuseserãm educati, sã trãim cu frica si credinþa în Dumnezeu.
Nu stiu pe cine a convins tovarãsul profesor, dar stiu cã pe feþele noastre se citea neîncrederea.
Si cu totii am fost pedepsiti.
Nu numai cã am trecut la dictionar (sper cã vã mai aduceti aminte acele mici carnetele numite vocabular) cuvîntul buclucas, ci am primit sã transcriem de o sutã de ori în caiete propozitia „Noi sîntem atei“.
Ora urmãtoare, un nefericit de copil recita sub tabloul tovarãsului Nicolae Ceausescu cele o sutã de propozitii:
„Noi sîntem atei. Noi sîntem atei. Noi sîntem atei“.
Nu cred cã vreunul dintre noi a devenit ateu atunci, poate nici mai tîrziu, dar ani de zile aceastã întîmplare mi-a rãmas întipãritã în minte.
Ce l-a fãcut pe tovarãsul profesor (un dascãl de la care am învãtat istoria nationalã si mitologicã, unde Eminescu declama, în versuri mãrete, justetea lui Vlad Tepes sau Barbu Delavrancea ne ajuta sã-l întelegem pe Stefan cel Mare. Si la acea epocã mi se pãreau cele mai importante lectii.) sã se poarte asa, într-un sat uitat de lume si unde biserica era atît de importantã, nu prea stiu sã rãspund. Gesturi automate într-o epocã impregnatã de socialism stiinþific sau chiar ateism?
Cine mai poate sti.
sursa:
www.dilemaveche.ro/index.php?nr=136&cmd=articol&id=3573

[GAZETAR]

Iaromira POPOVICI | bazar
D-ale vedetelor

Din ’90 încoace, am tot urmãrit obiceiurile si idealurile vedetelor neaose.
Acestea reflectã, în mare mãsurã, standardele momentului, atît sociale, cît si culturale.
Celebritãþile din show-biz sau muzicã rãmîn, pentru majoritatea semenilor nostri, modele de urmat: modurile acestora de a se îmbrãca, de a gãti, trãi, gîndi sau iubi sînt luate în considerare, studiate si, în mãsura posibilitãþilor, urmate de o ambiþioasã parte a pop..atiei.
Tot rãsfoind reviste mondene, am aflat, în timp, cã iubirile conteazã, cã visul aproape oricãrei vedete este sã aibã o idilã de duratã, serioasã, asemãnãtoare unei logodne, care, în final, sã ducã spre capãtul mult-asteptat al drumului: cãsãtoria.
Chiar dacã, în multe din cazuri, aceste asteptãri nu s-au materializat, mãcar aspiratia în sine, ca deziderat social, a rãmas actualã.
S-a vãzut, de altfel, în deznodãmîntul povestii Monica Gabor-Irinel Columbeanu: nunta lor a dat apã la moarã adeptilor zicalei and they lived happily ever after...
Pe de altã parte – cred cã – în paralel cu mentalitatea traditionalist-idilicã, a înflorit si o alta, mai novatoare, mai ales din perspectivã femininã, care nu leagã neapãrat împlinirea individului de fericirea în cuplu.
Interesant este însã sã auzi exprimatã o variantã a acesteia nu de cãtre vreo feministã convinsã, sau de vreo reprezentantã militantã a unui ONG, ci de cãtre însãsi Cristina Spãtar, supranumitã, cîndva, din cîte îmi amintesc, „regina R&B-ului“, o divã, evident fatalã, care pozeazã îndeobste provocator, pe linia impertinent-sfidãtoare:
„Din experienta pe care am avut-o am învãtat multe si mã simt mai puternicã.
Primesc mesaje de sustinere din partea fanilor mei, care nu m-au uitat la greu (...).
Nu sînt pregãtitã pentru o nouã relatie, deoarece nu mai am încredere în bãrbati. Sînt speriatã de cãsãtorie! Chiar dacã sînt curtatã, sînt singurã...“ – afirmã cîntãreata în Libertatea week-end, din 24 noiembrie...
Declaratia Cristinei – aflãm din sapoul articolului – se datoreazã despãrtirii de italianul Mirco Maschio, cu care trebuia sã se cãsãtoreascã.
În ciuda situatiei oarecum constrîngãtoare în care este fãcutã, afirmatia Cristinei este reprezentativã pentru celãlalt tip de poziþii pe care le adoptã femeile din ziua de azi: independente, dar nu frustrate; avînd admiratori, dar doar potentiali, fãrã a se mai simti strînse cu usa sã opteze pentru vreunul, ca sã se integreze în idealul comunitar; si mai putin speriate (cel putin aparent) de trecerea timpului.
Dar nu toate vedetele prezentate în respectiva fituicã sînt femei singure.
Existã si destule portrete de cupluri, despre care putem afla ce preocupãri au în timpul lor liber:
surorile Bambi îsi iau carnetul; Ionut Dolãnescu îsi conduce Hummer-ul în ie, si e foarte mîndru de asta; Dan Negru îsi face casã cu piscinã în Bãneasa; Keo si Andreea pleacã, în week-end, la Paris, în timp ce Andra si Cãtãlin Mãruþã vor sã facã sport.
Din aceste actiuni si deziderate se poate contura deja o imagine a mult disputatei clase de mijloc (am oscilat între aceastã opþiune si cea de high class, dar aceasta din urmã mi s-a pãrut vizibil exageratã pentru cazurile mentionate): preocupãrile celor între 20 si 30 de ani, vedete sau nu, dar cel putin înlesniti financiar, sînt: o masinã – dacã se poate de lux, o casã – dacã se poate, cu piscinã, cãlãtoriile în strãinãtate – iarãsi, dacã e posibil, week-end de week-end... si, desigur, grija pentru propria imagine „în formã“, capital esenþial al succesului.
Dacã în cazul celebritãtilor aceste lucruri sînt acþiuni propriu-zise, pentru alþii, mai puþin norocosi, dar mai departe de clasa mijlocie, sînt doar aspiratii.
Confortul, dar si showing off-ul rãmîn douã coordonate stabile ale ideii neaose de fericire.

sursa:
www.dilemaveche.ro/index.php?nr=149&cmd=articol&id=4509

[GAZETAR]

Boierii bunului simt

Dan CIACHIR
sursa:
www.ziua.ro/display.php?data=2006-12-13&id=212759

Am aflat sambata seara ca un scriitor, doi istorici si doi arhitecti au refuzat sa fie inclusi in cadrul programului "Zece pentru Romania", organizat de Realitatea TV.

Elitism!, vor exclama incriminator aceia care s-au molipsit de scabia stangismului occidental. Nicidecum. Pur si simplu: bun simt. O insusire care tinde sa devina boiereasca. "Bunul simt ca paradox", si-a intitulat Alexandru Paleologu o carte, aparuta in 1972...

In mod surprinzator, in loc de artisti si intelectuali "pentru mase", incepand din anii '60 ai secolului trecut, fara sa vrea, regimul comunist a creat elite autentice. Consacrarea nu mai venea pentru acestea, pana la prabusirea regimului, de la "public" sau de la diriguitorii culturali, ci de la oamenii cu autoritate in materie, de la "Europa libera" si de la notorietatile din Exil. Doar cei palizi in domeniile lor - cu doua-trei exceptii cinice - se doreau laudati de activisti, desi chiar buna parte dintre acestia le detestau devotamentul steril.

De vreo zece ani criteriul autoritatii intelectuale, artistice, stiintifice a fost radical inlocuit, in mod scandalos, cu acela al pop..aritatii, foarte potrivit, dintotdeauna, in sport, divertisment, folclor... "Aplauzele sunt niste plescaituri din limba", il prevenea Seneca pe Luciliu, in corespondenta lor. Si imi amintesc de admiratia pe care mi-a starnit-o marele bariton David Ohanesian intr-o convorbire televizata, cand l-am auzit spunand: "Pentru mine aplauzele nu inseamna nimic". In ocurenta, orice protagonist de susanele lacrimeaza pe umarul publicului si scanceste "Eu va iubesc pe toti", act de care numai Dumnezeu poate fi in stare.

Exista anumite gesturi sau atitudini care vestesc ceva si care joaca un rol analog cu osul lui Cuvier. Dupa exces, lipsa de masura, anomalie - bunul simt, echilibrul isi reintra in drepturi. Indispensabila omului politic in democratie, dar si pehlivanilor, pop..aritatea poate fi daunatoare cercetatorului, intelectualului sau artistului. Pentru ca nu niste pacienti galagiosi consacra un medic, ci ceilalti medici. Octav Dessila si Petre Bellu aveau in interbelic tiraje mai mari decat Camil Petrescu si Liviu Rebreanu, ba "Apararea are cuvantul" a fost chiar un roman tradus. Cine ii mai citeste azi pe acesti autori cu "rating" coplesitor pe vremuri?...

Care este criteriul dupa care "votantul" anonim alege intre istoricii Neagu Djuvara si Florin Constantiniu? Leaga el numele de Histria de acela al profesorului si arheologului Suceveanu!?... Pentru aceasta ar trebui sa fie absolvent ori student al unei facultati de istorie sau sa fie un om foarte cultivat. Cati asemenea locuitori numara azi Romania?

Platitorul de impozite poate sa coteze un om politic sau un diriguitor de administratie publica, insa in raport cu cele trei categorii mentionate mai sus nu are cum sa invoce argumentul buzunarului. Poate stabili "forumistul" cine este cel mai mare chirurg sau internist roman actual?...

Departe de elitism, sau in numele bunului simt ridicat la rang de elitism, cei care s-au recuzat de a figura pe spalierele clasamentare ale sezatorii "Zece pentru Romania" ne reamintesc un dicton celebru: "Nu mai sus de ciubote, cizmarule!". Imposibil de invocat pe vremea comunismului, acest adagiu odios stangistilor din toate timpurile a fost sugerat de niste personalitati care si-au constituit o reputatie autentica. Acestea nu accepta ca notorietatea sa le fie jucata cu zarurile ordinatorului. Pentru ca nu chiar toata lumea adora sa manance la cantina populismului zeama lunga.

[GAZETAR]

Sãrãcia si luxul, frati de cruce în Bucuresti
Lucian MÎNDRUTÃ | talon de participare

Azi vã traduc o poveste fãrã nici un haz.
Din limba simplã, numai oftaturi, a necãjitilor lumii, în româna oficialã, a justificãrilor si angajamentelor

citeste tot articolul:
www.dilemaveche.ro/index.php?nr=151&cmd=articol&id=4574

[GAZETAR]

Mic tratat de chiciologie

Serban FOARTĂ | rimelări

22°

Greu să ridici un bebelou
la orice scară, nu e,
făcînd dintr-un suport de ou
o nobilă Statue

a Libertătii, – care-a fost,
si ea, un dar al Frantei
pentru yankei, al cărei cost
pe lîngă al sperantei

ce-o naste,-atunci cînd intri-n port,
e unul derizoriu...
Cît despre gingasul suport
de ou, e din ivoriu

cu încrustatii de argint
si-l sprijină doi putto
cu-obraji şi buci de hiacint,
cum nici la Benvenuto

Cellini nù vezi... Or, în ou,
adică-n mica-i raclă
ovală, s-ar monta un nou
lămpas în chip de faclă,

pe cînd la polul celălant
al oului de sticlă,
ar fi loc si de-un restaurant
cu puici răsfripte-n tiglă.

[GAZETAR]

Mici mizerii

3 Ianuarie 2007
Dragos Bucurenci


S-a nimerit sa-mi petrec Anul Nou alaturi de cea mai pesimista fata de pe Pamant.


Ocupatia ei favorita, cand n-o doare capul sau nu se simte rau, e sa-i caute realitatii nod in papura. La prima vedere pare o visatoare putin conectata la lumea reala. Cand nu poarta sapca, poarta ochelari de soare.

Priveste lumea din spatele lentilelor colorate, si realitatea se umple subit de bube, incepe sa scartaie si, pe alocuri, chiar sa paraie. Drumul ii pare prietenei mele aproape frumos, daca n-ar fi vremea asta urata.

Cand oprim la bezinarie sa luam sandviciuri, protesteaza pentru ca sunt prea scumpe si nu pot fi incalzite la microunde. Telefonul e criticabil pentru ca nu mai are baterie.

Masina pentru ca nu citeste decat CD-uri audio. Iaurtul pentru ca nu e iaurt. Oriunde priveste cu ochii, prietena mea vede neajunsuri. Dar e prietena mea si tin la ea, chiar daca nervii ei ar fi mai putin incercati in lipsa acestui comportament pitoresc.

Drumul din ajun a fost lung si, cum nu mai apucasem de mult sa vorbim asezat, am incercat sa-i subminez necredinta in buna alcatuire a realitatii. Nu spun ca traim in cea mai buna dintre lumile posibile, dar gasesc ca hiperluciditatea e nerentabila pe termen lung si, pe termen scurt, e contraindicata la afectiunile gastrice.

Tocmai pentru ca stiu ca realitatea are hibe, aleg sa nu le numar una cate una (ce sens are sa joci un joc in care adversarul n-are nicio sansa?), ci prefer sa-mi indrept privirea spre partile ei mai luminoase si sa admit, cand e cazul, ca "mai bine de-atat, aici si acum, nu se poate".

I-am sugerat prietenei mele ca ar fi mai profitabil ca, atunci cand se confrunta cu realitati suparatoare, sa foloseasca in reprezentarile lor putin sfumato, sa le blureze partile care nu-i sunt pe plac. Pe romaneste, i-am sugerat sa vada jumatatea plina a paharului. Prietena mea mi-a spus atunci ca nu obisnuieste sa ascunda mizeria sub covor. M-am resemnat.

Intr-o curba in rampa, masina a derapat pe stratul de polei si s-a invartit ca o elice scapata din ax pe sosea pana cand s-a infipt cu botul in malul de pamant care marginea asfaltul.

In timpul caruselului, am vazut pentru o secunda un trunchi de copac apropiindu-se violent de portiera din dreapta, in timp ce prietena mea privea oarecum nedumerita, nestiind parca daca trebuie sau nu sa faca ceva. Din fericire, desi pe margine erau multi copaci, traiectoria masinii a reusit sa-i evite, asa incat imaginea cu pricina a ramas doar o spaima. Pentru mine, spaima a fost de bun augur.

Mi-a dat o pofta de viata nemaipomenita, asa ca am intrat in noul an cu zambetul pe buze. Am aflat, in minutele si orele care au urmat acelei clipe de spaima, ca bucuria se masoara in centimetrii de pamant care separa o masina in derapaj si pe cineva drag de trunchiul unui copac. Prietena mea a fost mai putin transfigurata si a fost randul ei sa ma tempereze.

Mai trecuse prin cateva astfel de experiente, iar asta nu i se parea nici macar foarte spectaculoasa. Insusi faptul ca am scapat amandoi teferi dintr-o masina facuta armonica era pentru ea o dovada ca am avut parte de un accident second-hand.

Cu alte cuvinte, realitatea daduse din nou chix. Ii facuse o noua mizerie. Am ras pentru ca mi-am dat seama ca are dreptate. Cine a facut lumea n-a facut-o nici buna, nici nebuna. A facut-o numai buna. Dar nu face sa te superi pentru atata lucru.

www.bucurenci.ro

[GAZETAR]

digresiuni
Niste intrebari
Octavian PALER


1. Am auzit, deseori, reprosul ca românii au o psihologie de „popor asistat“.
Si nu e lipsit de temei acest repros. In fond, nicaieri in lume, statele nu distribuie fericire. Datoria lor e s-o stimuleze, cât pot, si, mai ales, sa n-o impiedice.

Dar mi se pare o adevarata nerusinare sa aud niste persoane cu functii publice ironizându-i pe cei care nu mai stiu cum sa-si gestioneze pensiile si saracia. Daca am avea o clasa politica decenta, reprosurile aduse mentalitatilor „paternaliste“ ar fi explicabile si indreptatite. Dar cum sa tuni si sa fulgeri impotriva „asteptarilor de la stat“ când statul, prin unii din reprezentantii sai, practica fara rusine auto-capatuiala, inclusiv din banii celor dispretuiti?

Dau numai doua exemple luate din ziarele aparute dupa 1 ianuarie. Pentru „meritul“ de a fi pregatit esecul privatizarii CEC-ului, ministrul Finantelor, Sebastian Vladescu, s-a ales cu peste sase sute de milioane de lei vechi, incasati ca indemnizatie. Cu ce a mai „agonisit“ de la comisia de privatizare a BCR, seful Finantelor a reusit sa-si rotunjeasca veniturile in 2006 cu peste un miliard si o suta de milioane de lei vechi. Buna vaca de muls se dovedesc „privatizarile“ pe malul Dâmbovitei! In pauzele permise de prezidarea Camerei Deputatilor, Bogdan Olteanu a apucat sa ia din indemnizatiile pentru sedintele de privatizare a BCR peste un miliard o suta de milioane de lei vechi. Din esecul privatizarii CEC-ului nu s-a ales decât cu vreo doua sute saptezeci de milioane din cauza scandalului legat de incompatibilitatea sa.

Si n-au fost singurii care s-au invârtit in jurul butoiului cu miere. Esecul privatizarii CEC-ului a usurat statul de peste 12 miliarde de lei vechi, intrati in buzunarele unor liberali care ne fac teoria „statului discret“ când e vorba de ajutorarea românilor nefericiti. Sa ne mai miram ca un batrân trecut prin puscariile politice de la Jilava, Aiud, Gherla si Periprava zice despre invârtitii de azi ca „sunt niste porci“? Sau ca legea privind Agentia Nationala pentru Integritate, destinata controlului averilor demnitarilor, a fost mutilata in parlament cu contributia tuturor partidelor?

2. Constat ca de câte ori vor sa scuze grosolaniile d-lui Basescu, laudatorii lui zic, concesivi: „Macar e sincer“. De parca sinceritatea ar fi in sine o calitate care poate motiva orice! Oare Hitler se prefacea când ii ura pe evrei? Stalin n-a fost sincer când si-a trimis adversarii in fata plutonului de executie? Ceausescu n-a fost sincer când dorea sa-si vada chipul pe orice zid care nu era al unui closet? Churchill n-a fost sincer când a mâzgalit pe un servetel la Yalta un procent care ne arunca in bratele rusilor? Vreau sa spun ca pot exista forme de „sinceritate“ in politica mai dezgustatoare decât ipocrizia.

In ce-l priveste pe Traian Basescu, daca el trebuie sa se prefaca pentru a mima bunele maniere si pentru a dispretui mai putin evident rigorile impuse de functia de la Cotroceni, eu il prefer ipocrit. Dumneavoastra nu?

3. Spuneam in cartea mea „Polemici cordiale“ ca „nu pot polemiza cu oricine, nu pot sa polemizez despre orice si nu pot sa polemizez oricum“. Imi mentin acest punct de vedere. Imi displac polemicile in care adversarii doresc sa se extermine reciproc sau, cel putin, sa se acopere de laturi. N-am invatat la timp sa injur si ar fi prea târziu pentru a recupera acest handicap. In plus, ma intreb: de vreme ce exista prosti bine imbracati, de ce n-ar exista si in polemici unele limite?

[GAZETAR]

Draga domnule Andrei Plesu,

Am urmarit pe net savuroasa punere la punct pe care ati comis-o, impreuna cu prietenul d-voastra pe Realitatea TV.
Am ras o vreme, pentru ca ati facut-o cu haz si eu cred ca anecdota primeaza.
Dar comedia a durat vreo jumatate de ora si mi-am dat seama ca, langa un moderator asa de sobru ca prietenul d-voastra, nimeni nu poate glumi la nesfarsit.

In definitiv, erati venit acolo cu treburi serioase: sa restabiliti adevarul istoric asa cum este el cuprins in Unica Relatare Adevarata si Istoriceste Exacta despre Comunismul Romanesc, si sa-l anihilati, profilactic, pe «micul Ponta» inainte sa devina «mini-micul Titulescu». Asa ca ati lasat gluma deoparte si ati spus si cateva lucruri serioase. Cateva grave. Vreo doua solemne. Celor serioase as vrea sa le raspund.

"Cred ca stiu mai multe despre comunismul romanesc decat stiu chiar si unii dintre congenerii d-voastra"

Mi-ati oferit o alternativa:
ori n-am citit nimic despre comunism, ori n-am inteles nimic din ce-am citit.
E o alternativa falsa, o dilema farfuridica din care nimeni nu poate iesi. N-am de gand sa va fac placerea si sa aleg raul mai mic.
Va propun in schimb sa luam cele doua capete ale alternativei si sa le privim. Cu alte cuvinte, sa zabovim o vreme fata in fata.

citeste tot articolul:
bucurenci.blogspot.com/2007/01/draga-domnule-andrei-plesu.html

__________________________________________________

Dezbinati de comunism
22 Ianuarie 2007

Dragos Bucurenci se dueleaza cu tandemul Andrei Plesu - Gabriel Liiceanu.

Editorialul "Mortul din culpa", publicat in "Evenimentul zilei" si semnat de Dragos Bucurenci, a starnit o polemica ale carei ecouri nu s-au stins inca.

articolul + reactiile :
www.evz.ro/article.php?artid=288769

[GAZETAR]

Baschetii: odata de nevoie, acum de moda
Articol de Dan Chisu

Vand pantofi cu tocu-n fata si chiloti cu gluga. Nu-i poti purta, dar la vara vor fi la moda.
[e-mail]

Sunt, de felul meu, un tip conservator.
Poate nu sunt în ceea ce priveste stilul de viata, dar în ceea ce priveste stilul în care ma îmbrac, cu siguranta sunt.
Port un anume gen de pantaloni, ma încalt cu un anume gen de pantofi si pun pe mine un anumit gen de geaca.
Nu ma vad îmbracând jeansi strâmti si nici tricouri mulate, chiar daca se poarta. Nu fac derogari de la stilul asta decât foarte, foarte rar si daca am un motiv întemeiat.
M-a frapat faptul ca la noi se mai poarta înca un obiect vestimentar a carui moda a apus în occident de acum vreun an-doi.
Ma refer la bascheti. Nu i-am purtat din principiu. Pe vremea lui Ceausescu se gaseau pe toate drumurile si nu-i cumpara nimeni - atunci visam la pume.
Erau ieftini, din cauciuc si dupa o zi de stat în bascheti iti puteau picioarele mai ceva ca butoiul cu varza nevânturata al bunicii. Acum sunt trendy.
M-am dus si eu, de curiozitate, sa vad care este diferenta între aia pe care îi stiam eu si astia pe care-i poarta acum toata lumea. Gumarii chinezesti pe care-i stiam eu de pe vremea lu' Piticu' sunt exact ca astia de se vând acum în Mall.
Numai ca astia de acum costa cam 75 de euro bucata. Adica 150 perechea.
Si stau si ma întreb unde poate sa încapa atâta naivitate, ce anume te poate convinge sa dai un pogon de bani pe niste încaltari al caror singur atu este ca "se poarta".
Când o sa aflu raspunsul la întrebarea asta o sa ma apuc de comert cu acid sulfuric.
O sa-l vând ca dizolvant pentru oja. Ce ? Nu curata unghiile ?!

[GAZETAR]

Cu romanasul in avion
Articol de Dan Chisu

Cateodata mai ca-ti vine sa zici ca esti de oriunde, dar nu din Romania.
[e-mail]

Am urcat pe o sa si am intrat in EU, asa ca, daca ii zic in romana cine stie cum iese.
Noi tot credem ca un act in sine va produce transformarile cu pricina si asta eventual, intre 4 si 1 prezidential, adica intr-o secunda.
Vorbim despre mizerie, gropi, caini vagabonzi si mai ales despre civilizatie.
Adica, acum ca suntem UEisti, am fi si civilizati. Zbor de la Amsterdam spre casa si in avion am ca vecine tres mujeres de la noi care veneau din Spania, una care cred ca lucrase in meseria cu cea mai veche vechime, iar celelalte doua, mama si fiica, cred ca erau dintre cele care lucreaza chiar pe bune din greu la o capsuna sau facand curat prin case.
De vorbit nu vorbeau decat de a noastra, ca insotitoarea de zbor a incercat sa co-munice cu ele in mai multe limbi fara succes.
A fost admonestata verbal imediat stewardesa ca fiind taranca proasta, care in afara de 3-4 limbi pe care le vorbea nu stia spaniola pe care conationalele mele o vorbeau, se pare.
Totul a culminat la aterizare, cand toata lumea statea frumusel in scaune, ca asa e procedura, cand, femeilor mele li s-a facut sete si incep si suna in sonerii cu un nerv din ce in ce mai agresiv.
O insotitoare de zbor a venit crezand ca e vorba de o alarma, de o nastere sau transplant de cord si a explicat galant, dar hotarat, ca in timpul aterizarii nu se servesc bauturi.
Ale mele, sa sara la bataie si mai multe nu, explicand destul de colorat ca ele au platit bilet si au sters pe jos la altii, iar acum e randul ei sa le aduca apa si gata.
Intrasem deja sub scaun de rusine, dar nu m-am putut abtine cand una dintre femei i-a spus cu un ton de injuratura "mucias grazias” stewardesei.
Orice se poate spune despre noi, dar avem umor... Hai EU

[GAZETAR]

Exista Dumnezeu?

Mai, cred ca exista o lege a unui echilibru, pe care noi in permanenta o provocam. Nu cred intr-un mos cu barba care sa-i inghita pe toti cacaciosii si pe toti mafiotii si sa dea picioare in fund celorlalti. Daca Dumnezeu exista asa, eu nu-l recunosc, dar, mai, asta este ceea ce se vede. Toti banditii se aranjeaza, saracii nu au ce minca.

Nu exista Dumnezeu?

Nu cred. Desi exista o gasca de ingeri in jurul meu cind merg cu motocicleta cu 250 pe ora. Si merg mereu asa. Cred ca toti merg in fata mea si spun: „Vine nebunul, vine nebunul!“. Am avut zeci de accidente. E a 26-a masina, e a patra motocicleta si nu am vindut nimic. Exista niste energii pe undeva, care se compenseaza. Eu nu fac rau. A, ca-l cert pe prost sau pe rau, asta e bine. Toleranta e boala, vrei sa ajuti lumea? Elimina prostul sau raul! Sau schimba-l!

interviu cu NICU COVACI - Phoenix
www.cotidianul.ro/index.php?id=9146&art=24063&cHash=ab78b1c3do

[GAZETAR]

Drogurile iubirii
14 Februarie 2007
Stela Spataru

Natura si chimia dragostei, explicate prin mecanismul hormonal.

Marea dragoste, pasiunea care te face sa uiti de tot si de toate, este, de fapt, doar un soi de drog, secretat de propriul organism, iar efectul euforic dureaza destul de putin, scrie „Washington Post” intr-un amplu articol dedicat mecanismelor nevazute ale iubirii.

citeste tot articolul:
www.evz.ro/article.php?artid=292069